Gând

          Îmi spun unii că ar trebui să renunţ la umbra de care încerc să mă înconjor. Nu vreau să îmi expun viaţa, nu vreau să fiu încă un fluture care zboară în apropierea vreunui bec aprins. Vreau să fiu eu – să mă trezesc şi să mă ruşinez doar în faţa mea pentru faptele din cursul nopţii, nu şi în faţa altora. Mă vreau la fel de anonim ca oricare pasăre dintr-un stol, ca oricare pală de vânt care prăvăleşte din coroana unui copac o frunză arămie pe potecile toamnei.

          Pe de altă parte, ceilalţi au dreptate… De multe ori nu efortul defineşte omul ci invers, omul defineşte efortul. Nu de puţine ori se întâmplă ca nu scriitorul să fie judecat prin prisma operei, ci opera prin prisma scriitorului. Pentru că, în definitiv, ca orice târfă, şi artistul se vinde pe sine într-o multitudine de euri, sub o succesiune ameţitoare de măşti, într-o cascadă uluitoare de cuvinte care, indiferent dacă sunt repudiate sau nu, îl reprezintă. Dar se vinde pe sine…

          Revenind… mi se întâmplă să mă gândesc că eu însumi sunt un fir de lumină care separă două bezne, două zone de umbră – aceea care îmi cutreieră prin suflet şi aceea în care încă insist să mă învălui. Dar, având în vedere că dubla negaţie este afirmaţie, scriind, lăsându-mi personalităţile să fie privite, automat îmi sfâşii orice urmă de intimitate. Într-un final, eu sunt şi femeia, şi bărbatul, şi frunza din gândurile mele. Scriind mă scriu pe mine însumi, mă descriu, mă trădez şi mă laud, mă arăt aşa cum sunt, aşa cum îmi doresc să fiu şi, poate, aşa cum nu voi fi niciodată, fără să îmi mai pese dacă cineva îşi va pune întrebarea dacă m-am îmbătat astă noapte… şi dacă da, unde, cu ce…