Eu nu visez la tine (Răzvan Nicula)

Eu nu visez deloc la trupu-ţi, adorato,
Şi nici la sufletu-ţi impar din alte sfere,
Nici la tandreţuri de cadână, desfrânato,
Ci doar la liniştea pe care-n piept mi-o cere

O vâlvătaie aprigă şi inumană
Ce a durere în miezurile-mi scurmă,
Pe care-aş lepăda-o – (un preot – o sutană
Dorind cu ea să-şi piardă dumnezeirea-n urmă).

Eu nu visez la tine, deşi te ştiu frumoasă!
În schimb râvnesc la mine, la eternul eu,
Ce-ţi curge printre palme sub pielea cea lăptoasă
Şi care-n ochiu-ţi negru ia chip de Dumnezeu;

Râvnesc la cel ce-ţi bate duios sub sânul mic,
Râvnesc la mine-ntregul ce-ţi curge în obraz,
La cel fără de care tu ştii că eşti nimic…
Râvnesc să îţi iau cerul, să-l prăvăl în talaz!

Căci zâmbetul tău noaptea eu singur îl aduc,
Şi visurile tale sub pleoapa în somn strânsă;
Şi-n toată-a ta suflare pe mine mă seduc
Dezvăluindu-mi mie o jumătate-ascunsă –

Aceea ce tresaltă atunci când te cuprind,
Aceea ce-ţi aprinde în sfârcuri mii de stele,
Aceea care-mi spune, chiar moartea-mi adormind,
Că tu eşti coasta lipsă din golul firii mele.

De duminică

          Îndrăznesc să cred că nu sunt singurul în cadrul personalităţii căruia apar stări conflictuale şi sentimente contradictorii. Eu ştiu să iubesc urând… şi pot urâ iubind. Azi iubesc să urăsc încă o duminică. 1991.

February song

          Atunci când pierdem oameni ne minţim singuri, spunându-ne că nu îi vom uita niciodată şi că nu vom permite altora să le ia locul. De parcă nu am şti că nimeni nu este de neînlocuit. În definitiv, morţii cu morţii şi viii cu viii. Chiar dacă fiecare dintre noi are şi morţi vii, dictonul rămâne valabil.

          Mi s-a întâmplat să pierd oameni, tuturor ni se întâmplă. Mai grav a fost atunci când, parcă într-un ieri din altă eră, dintr-un coşmar, pierzând pe cineva m-am pierdut şi pe mine de mine însumi. De atunci am început să mă reconstruiesc, ascunzându-mi chipul descompus sub masca aceea care trebuia să îmi dea aparenţa de desăvârşire în împlinire, sau invers, de împlinire în desăvârşire.

          Am spart mai multe oglinzi, cu ură, nerecunoscându-mă în niciuna din imaginile pe care mi le oglindeau. Apoi încercam să îmi recompun din cioburi fără rost şi valoare chipul din ce în ce mai cicatrizat, mai şters, mai brăzdat de goluri până când, într-un final, am renunţat şi am rămas altul.

Scenetă

          M-am trezit pe la amiază, aşa cum îi şade bine oricărui artist care se respectă. Bine, o făceam şi înainte, pe când eram student, şi uneori chiar mai târziu, pe vremea în care se presupunea că la nouă dimineaţa trebuia să fiu la birou.

           Pentru că mugea în mine spiritul civic, dar şi pentru că făcusem o promisiune, după ce mi-am băut cafeaua m-am hotărât să ies la zăpadă cu lopata, că deh, trebuia să fac lucrul ăsta de vreo două zile. Am început să mă gătesc, gândindu-mă că efortul meu fizic ar putea atrage atenţia vreunei mimoze, a vreunei căprioare, veveriţe sau cum mai doriţi să le spunem. Nu, nevăstuici nu, pentru că vorba ‘ceea, la omul sărac nici boii nu trag. Şi am nişte vecine tare sărace – de cum dă primul fir de iarbă se preumblă tot cu decolteuri, cu pantaloni foarte scurţi şi cu fuste tip centură pentru că nu îşi permit haine confecţionate din mai mult material.

           Ei, după ce m-am gătit îmi iau la spinare lopata – vorba vine lopată, că e lungă cât braţul – şi pornesc voios şi plin de speranţă să îmi fac datoria. Spre dezamăgirea mea, nici picior de vecină, doar vreo doi-trei vecini, şi ei întârziaţi ca mine şi deloc sfinţi în cele civice. Îmi trag fesul pe ceafă, dau cu lopata de două ori în zăpadă îngheţată şi mă opresc să răsuflu. “Greu”, dau să îmi spun, dar unul din vecini mă întrerupe: “Ce faci, vecine, ai venit la groapa cu nisip”? Îmi dau tichia şi mai pe ceafă şi mă uit la el cu sprânceana ridicată. “Care nisip, îmi spun, în mijlocul lui februarie”! Îl scanez iute cu privirea, cu sprânceana tot ridicată. Apoi o simt ridicându-se şi mai mult, până spre mijlocul frunţii. Avea vecinul ăsta o lopată de neam prost, de-aia de pe vremuri, cu coadă lungă de lemn şi cupă de fier; o lopată de-aia capabilă să cureţe un loc de parcare în doi timpi şi trei mişcări. Văzându-l şi pipăindu-mi lopăţica din mâini, chiar m-am simţit ca un copil la groapa cu nisip… sau ca un client dezbrăcat căruia o damă de consumaţie mai lipsită de delicateţe îi râde în nas măsurându-i cu privirea dimensiunile. Normal, am vrut să îi spun că poate îmi iau jucăriile şi plec acasă, dar nu am fost în stare decât să îngân, gâtuit, un “Aha” lipsit de politeţe. Şi să mă bucur, în sinea mea, că nu era picior de vecină.

           Cu privirea înfiptă în pământ, de fapt în zăpadă, mai mult ruşinat de lopata mea decât concentrat, mi-am continuat treaba. După douăzeci de minute, timp în care a pipat şi o ţigară, vecinul cu pricina îşi termină treaba şi, salutându-mă, porni cu pas agale spre o ştampă de ţuică. Sunt sigur că o considera binemeritată, deşi, din punctul meu de vedere, meritate erau numai înjurăturile pe care i le-am transmis printre dinţi. Eu eram abia la jumătatea corvoadei…

           Am încercat să mă motivez singur, gândindu-mă cu speranţă la ţigara de după, la cafeaua şi la duşul fierbinte şi cuvenit după truda la care îmi supuneam trupul. Deodată, opintindu-mă cu lopata într-o movilă mai îngheţată, am auzit cum trosneşte ceva. “Spatele!” mi-am spus pregătindu-mă să mă tăvălesc prin zăpadă şi să gem de durere. Nu era spatele meu, doar cel al pantalonilor. Bineînţeles că am mai înjurat o dată, gândindu-mă din nou la vecinul care, cu siguranţă, îşi luase deja ştampa de ţuică…

            Aplecându-mă mai cu grijă, mi-am intensificat eforturile, dorindu-mi să termin mai repede treaba, uitând cu desăvârşire de mimoze, căprioare, veveriţe sau cum mai doriţi să le spunem. Productiv fiind, am mai înjurat o singură dată… fără oprire timp de vreo zece minute, când a trebuit să deszăpezesc şi o porţiune vecină cu tomberoanele de gunoi – care, din păcate, nu fuseseră golite. Pe când eram aproape gata, şi din punct de vedere al sarcinii, dar mai  ales din punct de vedere fizic, un ţigan se opreşte în dreptul meu şi mă întreabă: “Barosane, nu ai nevoie de ajutor”? Văzându-mi faţa, care era cam verzulie, nicidecum îmbujorată, s-a răzgândit şi a plecat repede. Nu am mai apucat să îl înjur nici în gând. “Dacă nu mi-a zis “patroane” sau “meştere” ci „barosane”, înseamnă că nu am dat jos chiar atât pe cât credeam din kilogramele luate la Crăciun”, mi-am spus, uitând senzaţia de leşin provocată de miasma resturilor menajere şi înlocuindu-o cu cea provocată de teama pentru silueta mea. Dar am rămas în picioare, vă asigur!

            La final m-am depărtat puţin de locul proaspăt curăţat şi am privit cu satisfacţie rezultatele muncii din ultima oră. Îmi sclipeau ochii de fericire, de mulţumire, eram ca un copil în faţa bradului de Crăciun! Apoi a început să ningă puternic…

De sărbătoare

          Încă mi se reproşează că sunt intransigent şi intolerant, deşi războiul meu împotriva poporului român a început cu ceva mai bine de doi ani în urmă. O voi repeta mereu, cu deosebită plăcere şi cu regretul că nu am fost primul care a spus-o – “popor de hoţi şi de curve”.

           Şi de proşti care ţin prea mult seama de sărbători importate, că tot sărbătorim astăzi Valentains. Da, sărbătorim, pentru că Dragobetele, ca sărbătoare românească, având în vedere iubirea mea pentru popor, s-ar putea să îmi cam repugne. Poate ceva mai mult ca o invenţie evreiască trântită pe spinarea unui sfânt catolic şi celebrată de un popor în proporţie de 80%  ortodox.

           Totuşi, ca să nu fiu învinuit de antisemitism şi de vreun dinte împotriva catolicismului, mă voi abţine de la orice alte comentarii de natură să strice plăcerea sărbătorii. Pentru că astăzi este Valentains, ziua în care tot rumânul cu doza necesară de prostie şi cu doza mai mare, dar tot necesară, de nesimţire îşi scoate iubiţica, iubita, logodnica, nevasta etc. la un cico, la o cină romantică, sau la ce altă activitate plăcută îl mai duce capul, sărbătorind iubirea eternă care îi uneşte şi binecuvântând clipa în care sufletele lor gemene s-au întâlnit pentru prima dată, în principiu, la mall.

           Să mă ierte cei sau cele care mă consideră prea intransigent şi prea intolerant. Nu vreau să stric sărbătoarea nimănui, doar încerc să dau cu opinia, nicidecum cu parul. Deşi, poate, mai frumos din partea mea ar fi să îmi păstrez frustrările pentru mine şi să urez tuturor rumânilor să îşi sărbătorească iubirile în cele mai plăcute moduri pe care şi le pot imagina. Pentru că, bineînţeles, iubirea este un eveniment care se sărbătoreşte o dată pe an, adică azi, de Valentains.

           În consecinţă, cu scuzele de rigoare adresate sufleţelelor mai sensibile, dar şi în spiritul clicii de imbecili pe care tot noi, rumânii, o numim clasă politică, îmi reiterez, în felul meu, iubirea pe care o nutresc pentru poporul din care, cu onor, fac parte. Happy Valentains!

Filă de jurnal

          Trec printr-un blocaj, scriitoricesc, sentimental, intelectual, şi chiar moral sau amoral, în funcţie de standardele fiecăruia.

          Mi se întâmplă să mă întâlnesc cu mai multe persoane, prieteni, cunoştinţe, amici, care au ţinut să îmi atragă atenţia, în mod deosebir şi personal, că mă aşteaptă. “Când apare? Noi aşteptăm, haide odată”… De o vreme sunt blocat în acelaşi răspuns, “mai aveţi puţintică răbdare”. Ce să le spun, că nu ţine de mine? Că parcă vreau şi nu vreau? Că vreau, dar numai în anumite condiţii? Că, în definitiv, din nou, nu ţine numai de mine?

          Am început să mă întreb dacă nu cumva nerăbdarea altora are natura de a face un individ nerăbdător. Cel puţin pe mine mă face… ori nerăbdarea altora, ori saturaţia la care am ajuns să tot fiu întrebat “Când apare?” şi să spun că încă nu ştiu.

          Mă mai întrebau dacă mi-a fost greu să întruchipez lumea aceea, dacă nu m-am pierdut în ea. Am repetat, mereu, că mi-a fost greu doar să nu îmi pară rău că i-am închis porţile. Aşa este, porţile îi sunt închise şi aşteaptă momentul în care alţii vor bate în ele. “Bate şi ţí se va deschide”, spune o altă carte. Dar până la prima bătaie, până la primul ciocănit, uneori timpul se suspendă, se dilată în mii şi mii de fracţiuni de secundă care compun o eternitate până când, cu glas mai slab sau mai hotărât, poţi spune: “intră”! Şi se pare că la fel este şi pentru unii dintre cei care bat, deoarece şi timpul lor pare că trece prin aceeaşi divizare în mici particule care, fiecare, are statutul unei aşteptări mult prea îndelungate. A acelei aşteptări din mijlocul speranţei că, după ce ai bătut la o uşă, aceasta se va deschide.

          Trec printr-un blocaj, scriitoricesc, sentimental şi chiar moral sau amoral, în funcţie de standardele fiecăruia. Cel intelectual pare să se fi rezolvat: uneori, cea mai bună acţiune este inacţiunea, aşteptarea.