Fantasmă

          Mă simt ciudat să stau în faţa unei coli albe de hârtie, învăluit în întunericul străpuns doar de raza palidă a unei lumânări, cu ochii pironiţi într-un punct fix, într-atât de îndepărtat încât numai gândul meu îl poate atinge.

          Nu aştept ca din bezne să apară o mână descărnată care să mă cuprindă, doar clipesc rar, închipuindu-mi că simt în nări mirosul ei proaspăt de frezie. Apoi, ca un exerciţiu de imaginaţie, îi simt părul curgându-mi pe umeri şi zâmbetul înfiripându-se pe buzele frumos conturate. Le sărut şi buzele ei devin ale mele, în timp ce ochii mi se închid permiţând celorlalte simţuri să se ascută.

          Îi simt respiraţia pe faţă şi îi aud şoapta în ureche, o şoaptă deloc străină, un ecou al şoaptelor mele, o reflecţie a sufletului din ale cărui adâncuri ea nu mai poate fi scoasă niciodată. Îi simt atingerea degetelor, a unghiilor, a palmei catifelate care mă cuprinde în mângâiere, uitând cu desăvârşire că are puterea să mă privească.

          Sub pleoape imaginea ei mă sărută, şi genele îmi clipesc des în intensitatea sărutului, a contopirii prin care eu devin ea într-un joc pe care nu îl cunoaşte nimeni, numai noi doi.  Are respiraţia fierbinte, iar trupul ei îmi împrăştie un miros seducător în fiecare cotlon de simţire, în fiecare nerv care îmi tresaltă în trup, la început încet, într-o mişcare lentă, amplă şi ritmică. Apoi tresăririle se intensifică, într-un ritm mai rapid, imprimat de bătăile inimii care îi silabiseşte numele.

          Îmi place să mi-o apropii, să o simt atât de în mine încât eu să devin ea, să îi simt inima bătându-i în pieptul meu cu repeziciune atunci când se gândeşte la mine, iar ochii-i, deveniţi ai mei, să se închidă în visare. Să o simt ridicându-se spre stele, respirând din ce în ce mai greu aerul rarefiat, din ce în ce mai lipsit de oxigen. Îmi place să îi simt ameţeala care o cuprinde, oboseala care, făcându-şi simţită prezenţa, îi cere, parcă, să renunţe la zbor, doar să plutească.  Îmi place să îi simt braţele obosite de înălţare, ca nişte aripi, cuprinzându-mă, pulsaţia sângelui fierbinte din vene, exclamaţiile de încântare pe care i le impune zborul, pe care i le smulge văzduhul şi prezenţa mea în inima ei.

          O cuprind, cu ochii tremurându-mi sub gene, şi îi simt încordarea, tremurul, emoţia. Îi simt trupul încordat destinzându-se atunci când aterizează în palmele mele, vlăguită de nerăbdarea zborului, de viteza lui, de teama abia simţită atunci când priveşte în jos, cuprinzând cu ochi lucitori bolta cerească acoperită de stele sclipitoare.

           În fiecare noapte în care se înalţă pentru a coborî în braţele mele o aştept, o cuprind şi o opresc dintr-o spaimă inconştientă care o face să tremure, care îi încordează fiecare muşchi al trupului, în aşteptare. Dar nu se poate întâmpla nimic rău, pentru că eu sunt ea, iar ea este eu, în fiecare înălţare şi în fiecare aterizare obositoare, în care este mereu prezentă emoţia dată de senzaţia de prăbuşire. Însă mereu cade în braţele mele, iar eu în ale ei, şi nimic nu ni se poate întâmpla, nici când pământul este zguduit de explozie, nici când este străbătut de uragane – devastatoare respiraţii divine -, nici când trupul nostru comun se destinde în amorţeală din încordarea pe care nu o cunosc decât cei obişnuiţi cu văzduhurile.

           Sub gene ochii încetează să se mai zbată, să se mai strângă. Se deschid încet, urmărind uimiţi jocul de pe perete al umbrelor noastre, al braţelor ei drăgăstoase care îmi umplu încăperea cu miros de frezie, cu aromă de vis. O eliberez de sub pleoape, o las să se întoarcă în trupul ei, mereu visat, mereu dorit, aşteptat de la începutul vremurilor, trimiţându-i prin faldurile nopţii un zâmbet până în acel punct fix, într-atât de îndepărtat încât numai gândul meu îl poate atinge. Un zâmbet care nu îi este deloc străin, care îi spune, fără cuvinte, tot ce ştie, tot ceea ce trebuie să ştie; că în vis, în noapte, eu sunt ea şi, indisolubil, inconfundabil, ea este eu.