Bijutierul (V)

          Ploaia cădea deasă din cer în timp ce bijutierul părea să se strecoare, printre stropii de apă şi printre gândurile care îl urmăreau, înspre câmpul în care de fiecare dată reuşea ca prin minune să îşi alunge singurătatea în foşnetul copacilor, al ierbii, în mirosul dulce al florilor şi în cântecul păsărilor. “Doar o privire să arunc”, îşi spunea Albert în gând. “Să stau un moment şi să privesc până departe, apoi mă întorc”. Făcuse din acest drum un obicei. Aşa cum oamenilor atunci când le este sete beau apă, Albert, când se simţea strivit de singurătate, pornea în plimbare spre acel câmp pe care ajunsese să îl considere fermecat. “Este un câmp vrăjit”, spunea deseori. “Îi poţi spune orice durere, orice suferinţă, orice dorinţă care îţi macină sufletul, şi poţi fi sigur că el ascultă. Te sfătuieşte cum poate, cu o adiere de vânt, îţi arată înţelegere şi te mângâie cu vârfurile firelor de iarbă şi, poate, chiar transmite cumva, într-un mod neştiut, spre cer, dorinţa pe care i-o mărturiseşti”.

          Oamenii se obişnuiseră cu ciudăţeniile lui Albert şi îl priveau cu simpatie. Orice ar fi spus el, dacă ar fi spus ceva, pentru că de obicei ţinea totul mai mult pentru el, nu îi mai minuna deloc. Dacă bijutierul, în graba lui, ar fi trântit de perete uşa cârciumii şi, transpirat şi gâfâind, le-ar fi spus celor dinăuntru că la marginea oraşului se plimbă un elefant în carne şi oase, nimeni nu ar fi râs. Doar ar fi încercat să îl liniştească, în baza unei argumentări logice, spunându-i că un elefant invizibil nu poate face rău nimănui. Bineînţeles, aceasta este o exagerare, Albert nu era nebun. Doar se retrăsese atât de mult în sine încât oamenii îşi dăduseră seama de asta şi considerau că uneori trăieşte prins între două lumi paralele – aceea reală, în care cu toţii îl puteau vedea, şi cealaltă, a gândurilor sale, în care nu avea nimeni acces, şi în care, de ce nu?!, ar fi putut exista până şi elefanţi mai mult sau mai puţin invizibili.

          Albert ajunse la marginea câmpului şi îşi aruncă privirea pe cuprinsul său spre departe, încercând, parcă, să vadă ceva ce nimeni altcineva nu ar fi putut. Oftă puternic, apoi scoase mâna din buzunarul pantalonilor ca să îşi şteargă faţa. Privi uimit la piatra pe care o ţinea în palmă, şi cu care se jucase, fără să îşi dea seama, tot timpul drumului. O ridică în dreptul ochilor, ţinând-o în palmă, şi o mângâie cu degetele. Era fină la atingere, de o culoare străvezie, alb-gălbuie, străbătută de câteva vinişoare gri. Rotund-ovală, de mărimea unui ou de porumbel, îl intrigă şi mai mult, apoi, pe măsură ce privirea i se pierdea din ce în ce mai departe, buzele lui Albert se destinseră într-un zâmbet misterios. Începură să se mişte într-o şoaptă neauzită, într-un dialog cu nimeni, apoi zâmbetul reveni şi lumină ochii bijutierului. Privind piatra, Albert o mai mângâie o dată cu vârful degetelor, şi îi spuse: “Şi să ştii tu, orice ar zice alţii, câmpul ăsta i-ar putea îndeplini oricui cel puţin o dorinţă. Ai să vezi”. Se mai jucă puţin cu ea, aruncând-o în sus şi privind câmpul. Tresări brusc când piatra nu îi mai căzu în mână, ci lovi, cu un zgomot sec, pământul reavăn. Se aplecă, o privi cu duioşie ciudată, o prinse din nou în palmă, şi în timp ce o ştergea de marginea pantalonilor, spuse: „Nu e nimic… aurul străluceşte şi în noroi”.