Neavând nimic mai bun de făcut, am început să sper. Uneori nici nu ştiu în ce, nici în mine şi cu atât mai puţin în altcineva. Am început doar să sper, nebuneşte, prosteşte, spunându-mi că speranţa îmi mai poate umple din când în când vreun gol din inimă.
Am sperat mereu, înainte să încep să sper ca acum, îmbătându-mă de parfumul visului încrezător, a dorinţei nemărginite şi, nu de puţine ori, pe buze mi-a picurat nectarul speranţelor împlinite. De data aceasta este altfel. Am început să sper prosteşte şi să aştept. Nu să mi se îndeplinească speranţa, nu! Să aştept oricât este nevoie pentru a o uita, pentru a îi uita până şi numele, şi nu numai numele, noţiunea ei însăşi. A ei, a speranţei. Aştept şi sper… şi sper că într-o zi mă voi trezi şi voi realiza că nu mai sper şi că, pe cale de consecinţă, nu mai am ce să aştept. Poate abia atunci mă voi putea urni din loc şi îmi voi putea continua călătoria spre Cine Ştie Unde. Poate atunci îmi voi putea continua drumul, trecând cu ochii închişi şi cu buzele mute printre toate cele care mă mai aşteaptă, pentru ca, odată ajuns la destinaţie, să o pot aştepta din nou pe ea, cea pentru care nu mai nutresc nici urmă de speranţă.
Nevermore 