Dialoguri

          A trebuit să plec – aşa cum mi se întâmplă de multe ori. Eu mereu a trebuit să plec, dintr-o casă, dintr-un oraş, dintr-un suflet, dintr-un paradis. Nu am putut rămâne nici măcar într-un iad pe care l-am creat special pentru mine. Atunci, mărturisesc, a trebuit să plec pentru că sunt prea slab. Şi îmi dau seama că mă fac de ruşine de fiecare dată când sunt nevoit să mărturisesc sau să recunosc că mi-am creat propriul blestem, l-am aruncat asupra mea invocând torturi veşnice în cazane cu smoală, pentru a spune, deodată, torţionarilor mei: „de ajuns, nu mai suport, trebuie să plec”.

          Nu am făcut nimic bine în toată viaţa mea, nici măcar plecările. De multe ori au fost intempestive şi caracterizate, prin excelenţă, de reîntoarcere. A trebuit, spre exemplu, să plec dintr-un suflet. Am făcut-o, dar în aşa fel încât am rămas ca o umbră mereu prezentă într-un spaţiu ce se dorea a fi perfect însorit. Din timp în timp reapăream, ca un nor care umbreşte o fericire, storceam suspine şi lacrimi. Dar de ce să mint, era necesar, îmi era sete…

          Adevărul este că plecările mele sunt, într-un fel, nevrotice. Cine ştie, poate că sunt nebun şi nici măcar nu îmi dau seama. Altfel nu îmi explic seninătatea cu care îmi admit nevoia de plecare – acea plecare care să mă ducă într-un colţ uitat de lume, ocolit de unii şi visat de alţii. Pe de altă parte, însă, nebunia asta a mea îi obligă pe ceilalţi să mă iubească mai mult decât pe alţii. Dublu. În primul rând, pentru că anumite persoane sunt obligate să mă iubească. Sunt obligate de natura mea, fluidă, care mă ajută să le intru, scurgându-mă, pe sub piele. Şi mă mai iubesc pentru că, orice aţi spune, oile negre sunt mereu mai iubite. Dar vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt oaie…

          Aş mai povesti, dar trebuie să plec. Vă spuneam, plecările mele sunt nevrotico-intempestive. Am scris undeva – şi destul de curând ochii vi se vor odihni pe rândurile acelea – a pleca înseamnă a muri puţin. În cazul meu, moartea este ceva dorit, căutat, provocat prin neliniştea mea trupească şi sufletească. Mai ales că, în fiecare zi care trece, cu toţii murim câte puţin, indiferent dacă plecăm sau nu. (Dar plecăm, vă spun eu, plecăm…). Trebuie să plec, şi nu mă doare că o fac. Durere – altă noţiune pe care aş dezvolta-o; poate altădată. Ştiţi ce este ciudat? Plecările sunt dureroase, de cele mai multe ori, dar nu şi pentru mine. Mai bizar este că după toate micile mele morţi, mă trezesc cu suportabile dureri de suflet şi cu dureri îngrozitoare de cap.

          Destul, acum trebuie să plec…

Căsătorie (Răzvan Nicula)

Dacă mi-ai fi tu Circe şi eu ţi-aş fi Ulise
Am sta numai în casă, cu uşile închise,
Şi ne-am iubi, frumoaso, până în zori de zi,
Jurându-ne-o iubire cum n-a fost şi nu o fi.

Cândva într-o amiază, sau cum va fi să fie,
Te-oi duce la un preot, direct din primărie,
Să ne trăim viaţa aşa cum se cuvine,
Legaţi în faţa lumii şi-a legilor divine.

Or trece ani de zile şi vom avea copii
Şi-ncet-încet uita-vom cât ne-am putut iubi,
Împovăraţi de viaţă, de grijă, de plictis,
Prea coborâţi din ceruri şi prea treziţi din vis.

După încă-o vreme, sătui de tot şi toate,
Vom trage-o ceartă mare, cu vorbe deşucheate,
Spunându-ne în faţă cum vede fiecare
Pe celălalt de-o vreme: tu, porc – eu, vrăjitoare.

Ab imo pectore

          Mi se face dor, uneori când mă joc de-a scrisul, să trec graniţa snobismului intelectual. Nu ştiu de ce mi se întâmplă, dar simt nevoia cum mă scurmă în coşul pieptului şi cum nu îmi mai dă pace. “Nu văd rostul”, îmi spun, încercând să mă îndepărtez de orice idee care mi-ar trece prin minte şi pe care aş fi tentat să o notez. Urăsc snobismul, şi cu atât mai mult pe cel intelectual.

          Încerc să mă detaşez cumva, caut un meci de fotbal. Unul preferabil românesc, care să mă facă să mă simt uman, capabil să huidui, să înjur, să sparg seminţe şi să scuip cojile în capul unui spectator invizibil aflat în faţa mea. Nu ştiu dacă ar mai fi cineva de acord, dar am impresia că derapajele de la bunul simţ mă fac să mă simt mai uman. Adică să raţionez. Să înţeleg că greşesc, să realizez că nu sunt eu şi să îmi îndrept conduita. Este ciudat cum umanizarea poate să fie simţită în momentele în care este trecută graniţa în teritoriul animalului. Şi omul este tot un animal, în definitiv…

          I-aş explica unuia dintre jucătorii de pe teren că Cellini nu este doar un magazin amărât apărut de nicăieri în vreun mall. Ce ştiu ei, ce îi interesează de un ameţit care s-a trezit să îşi povestească viaţa acum cinci sute de ani. Şi mi-am mai amintit de ceva. De o femeie cu anumite pretenţii care, ascultând un cântec al unui italian orb, suspina adânc pătrunsă de melancolie: “Ce frumos cântă Boticelli ăsta”! Vremuri îndepărtate, dar am memorie de elefant,  mă ajută încă.

          Mă sună un prieten care a fost recent la o lansare de carte. Era dezamăgit, aşa că îmi spune: “Dacă faci şi tu la fel, nu că nu vin, vin! Dar te bat şi nici nu mai suntem prieteni”! Ce să îi spun, ne-om rezolva noi problemele, dacă apar, în faţa unei beri. Nu suntem niciunul procesomani să umblăm bezmetici pe la judecată. În plus, tare mi-e teamă să nu ajung să am parte de vreun proces ca cel al lui Josef K., având în vedere că în lumea asta asta chiar este posibil orice.

          Mi se întâmplă să mă plictisească oamenii. Îmi par proşti, superficiali, inepţi, imposibil de suportat. Atunci o rup la fugă din ochii societăţii, mă ascund în dormitorul meu şi îmi pun plapuma în cap, ca un copil care astfel se simte în siguranţă. În definitiv asta sunt, până la urmă, un copil. Pentru că bine zicea Cioran, “nu le îngăduim decât copiilor şi nebunilor să fie sinceri cu noi; ceilalţi, dacă au îndrăzneala să-i imite, se vor căi mai devreme sau mai târziu”. Eu nu m-am căit niciodată, şi chiar am făcut un titlu de glorie din sinceritatea nudă, goală – dar nu de conţinut – cu care m-am manifestat faţă de oameni. Deci… nu m-am căit niciodată, sunt copil. Ştiu sigur că sunt copil, pentru că altfel, sunt sigur, se aducea vreun elogiu nebuniei mele de a aplica dictonul “ce-i în guşă şi-n căpuşă”. Pentru că nu mi-a adus nimeni niciun elogiu, nici în ţară nici peste graniţe, e clar că nu pot fi decât copil.

          Aud despre nu ştiu ce mare vedetă care se iubeşte cu un fotbalist. Vedetă…  Le-aş spune eu, se duce dracului totul! “De ruina mundi”, “de ruina eclesiae”… Mai bine nu. Nu mi-e teamă că m-ar lua de nebun – atunci sigur ar veni şi elogiul – mi-e teamă să nu se găsească vreo gloată care să mă urce pe rug. Dar dacă aş putea, deasupra lumii ăsteia aş atârna un carton pe care aş scrie cu pixul: “Lasciate ogni speranza, voi, ch’entrate”. Cu toate că, dacă mi s-ar întâmpla să îmi mai treacă ura de oameni, să îmi redevină simpatici, m-aş aşeza la intrare şi i-aş sfătui: “Priveşte doar, şi treci mai departe”.

          Privesc şi mă doare mintea. E prost meciul. Poate avea dreptate CTP-ul să recomande voalat… când te doare creierul, e bine să te uiţi la filme porno. M-aş uita la o femeie goală, dar nu ştiu cât de mult ar ajuta. Adevărul este că avea dreptate francezul ăla mizerabil… se spune că a fost întrebat odată ce s-ar face bărbaţii fără femei. A răspuns sincer, şi îl admir pentru asta: “ar fi mai fericiţi; şi apoi, din ce în ce mai puţini”. Eh, erau alte vremuri, în care un cocoşat ascuns în turnul unei catedrale se dovedea a fi personaj de roman bun. Acum probabil nu l-ar mai băga nimeni în seamă, nici pe el, nici pe mulţi alţii.

          Cred că aşa este, societăţile se schimbă, omenirea evoluează. Deşi moda este mereu ciclică, gusturile se rafinează, sau, dacă nu, măcar devin altele. Mi-au spus mulţi, ar trebui să mă adaptez, nu să mă retrag, nu să declar război unui sistem din care aş fi capabil să mă exclud singur. Poate au dreptate, dinozaurii nu s-au adaptat şi au dispărut.

          Asta cred că şi fac, de fapt, de fiecare dată când îmi refuz dorinţa de a mă arăta, în câteva rânduri scrise, un snob intelectual. Mă adaptez. Dar cred că mă adaptez la mine, pentru că urăsc snobismul. Cu atât mai mult pe cel intelectual, v-o spun din toată inima. Deşi uneori mi se face dor, un dor necuprins ca zarea, de a scrie câteva rânduri, doar câteva, pe care Eliade, dacă ar putea, să le privească cu admiraţie bătându-mă pe umăr, şi la care Liiceanu să se uite ca mâţa în calendar.

De duminică

          Nu am fost niciodată la New York, poate cândva… Dar am un prieten, de aici, din Bucale, căruia îi spun mereu că e un mitic. Îmi răspunde, impetuos, că vorbesc eu, „venit de-acolo, de la ţară”. Oraş de mai bine de zece mii de suflete, pe care de fiecare dată îmi este la fel de greu să îl părăsesc şi de care mi se face de multe ori un dor nebun. Deşi, e mai uşor să pleci decât să rămâi în urmă. Poate repaosul muzical de azi capătă un sens… Duminică faină şi doruri puţine. 2004.

Ambiguitatea timpului (şi fotbal)

          Înainte, cândva, demult, se credea cu tărie în timpul absolut. Aristotel, spre exemplu, era sigur că timpul scurs între două evenimente s-ar putea măsura cu precizie şi că rezultatul măsurătorii ar fi acelaşi, indiferent cine ar măsura, cu o singură condiţie: aceea de a avea un ceas bun.

*

          Mă trezisem de câteva ore, îmi băusem prima cafea la foc automat, pe a doua în grabă şi, fără a lungi povestea,  o savuram pe a cincea. Pun mâna pe telefon, să îl sun pe Amicu – era vreo şapte. Seara, normal.

          – Alo? vocea îi pare slabă, obosită, plictisită.

          – Bună dimineaţa! strig vesel.

          – Dimineaţă era când m-am trezit eu să mă duc la servici, dom’le. (acelaşi ton, slab, obosit, plictisit, dar parcă îi simt un zâmbet pe buze).

          – Ai terminat serviciul?

          – Da.

          – Aha, zori de weekend! Vezi că mâine seară ne vedem la finală!

*

          Mai târziu lucrurile s-au schimbat. În teoria generală a relativităţii, spaţiul şi timpul sunt considerate mărimi dinamice – în momentul în care un corp se mişcă sau acţionează o forţă, aceasta afectează curbarea spaţiului şi timpului. La rândul său, structura spaţiu-timpului afectează modul în care corpurile se mişcă şi forţele acţionează. Deci, spaţiul şi timpul nu numai că afectează, dar şi sunt afectate de orice se întâmplă în univers.

          E cam la fel ca acum doi ani, când am aflat într-o zi de miercuri că finala Ligii Campionilor se juca abia sâmbătă. Şi acum (după ce am aflat marţi că finala e sâmbătă), ca şi atunci, nu pot spune decât: “Forza Bayern”!

Temere

          Mă gândesc că răbdarea nu este o virtute. Aşteptarea nu este altceva decât o ştiinţă – una pe care o pot deprinde şi cei virtuoşi, şi cei mai puţin virtuoşi. Pentru a te deprinde cu ea, pentru a nu o rupe la fugă de la început, nerăbdător, aşteptarea trebuie administrată la început în doze cât mai mici. Apoi, în funcţie de talentul fiecărui individ în parte, dozele cresc sau dispar cu desăvârşire.

          Nu mai ţin minte de când o aştept. Am uitat de când închid ochii şi o aştept. Sunt atât de obişnuit să aştept încât dacă ar veni, m-aş speria. M-aş speria pentru că având-o alături eu nu aş mai fi eu, aş deveni proiecţia aceluia care îmi doream să fiu cândva, de mult. Aş muri eu pentru a îi face loc altui eu, ori asta este înspăimântător, nu poate nimeni să mă contrazică.

          O aştept. În fiecare noapte, întins pe spate, între vis şi trezie, sper să îi simt atingerea. Să îi simt răsuflarea pe buze, să îi gust sărutul, să îi ling buzele. Să o simt cum mi se potriveşte perfect în braţe şi cum cu degetele îmi mângâie obrazul. Dar, cum spuneam, aşteptarea este o ştiinţă şi eu ştiu să aştept. Chiar dacă fiecare clipă care trece în dorul ei îmi mai dezintegrează o particulă de suflet, îmi mai şterge un atom din fiinţă. Uneori simt că mor fără ea – dar ştiu că şi cu ea ar fi la fel.

Semiotică (parcă?)

          Într-o zi am decis că îmi este mai bine să fiu prost. La ce bun să îţi pui mereu întrebarea aceea, caracteristică în special copiilor? “De ce”? De parcă dacă nu am cunoaşte cauza nu am putea îndura efectul! “De ce răsare soarele”? “De ce încălzeşte”? “De ce este cerul albastru”?

          “De ce mă iubeşti”? mă întreba o ea cândva, cuibărindu-se în braţele mele şi alintându-se. “Pentru că”… Şi chiar aşa, de ce iubim?! Nu îmi răspundeţi, nu mă interesează, din acea zi în care am decis să nu îmi mai pun întrebări, sunt prost. Este bine zis, credeţi-mă pe cuvânt, ferice de cei sărmani cu duhul, ferice de cei care nu au nicio întrebare; chiar ferice de cei care au toate răspunsurile, deşi nu au întrebări. Ignoranţa este mama fericirii!

          Am încercat să zac într-o letargie adâncă, vecină cu un somn adânc lipsit de vise. Adică, am încercat să vieţuiesc doar, să exist, aşa ca o plantă căreia îi este suficientă lumina pentru a îşi face fotosinteza. Cred că asta făceam şi eu, fotosinteză. Dar, spre surprinderea mea, în loc să mă simt sătul, mă simţeam mai înfometat ca niciodată. “De ce naiba”?! m-am întrebat. În clipa următoare mi-a venit să îmi astup gura – hotărâsem, fără întrebări, fără să mai caut răspunsuri; eram un om cu totul nou. Unul care şi-ar fi uitat istoria – chiar dacă, astfel, ar fi fost în pericol să o repete pas cu pas – dar fericit. Pentru că, orice s-ar spune, este o fericire să nu ai întrebări…

          “Trebuie să învăţ să trăiesc fără întrebări”, mi-am zis. Ce îmi pasă mie de ce este cerul albastru?! Aşa trebuie să fie; ce îmi pasă mie că albastrul stimulează echilibrul interior? Mă simt mai bine ştiind că din acest motiv oamenii privesc cerul? Pentru că, fără să îşi dea seama, caută un moment de linişte, de armonizare? Cunoscând asemenea lucruri nu sunt neapărat mai bun, şi în niciun caz nu mă simt mai bine, dimpotrivă. Am impresia că fiecare răspuns la o întrebare aduce cu sine şi mai multă nelinişte, mai multă foame, mai multă sete, mai multe întrebări, mai multă nefericire.

          Am citit cândva că semiologia este ştiinţa care poate determina în ce constă semnele şi ce legi le guvernează. Informaţie complet inutilă, şi nu numai informaţia, dar acea ştiinţă în sine. Pierdere de vreme a unor oameni care, probabil nemâncaţi, căutau să îşi ocupe cumva timpul, pentru a uita de foame. De parcă poate cineva să demonstreze că este important să ştii în baza cărei legi se pune, spre exmplu, o virgulă, sau un punct. Mare scofală!

          Mi-am dat seama că există şi un revers al medaliei în privinţa acelui “de ce?” atât de copilăresc. Contează foarte mult întrebarea pe care o pui, şi efectele ei asupra psihicului. “De ce m-ar interesa de ce este cerul albastru”? El oricum este aşa, oricât mi-aş dori, dacă mi-aş dori, nu îi pot schimba culoarea. Evidenţele sunt evidenţe, ele trebuie acceptate şi nu demonstrate. Şi atunci, cu atât mai mult, de ce m-ar interesa să demonstrez ceva care nu trebuie demonstrat? De ce m-aş chinui întrebându-mă de ce este aşa cum este şi nu altfel? “Pentru că…”… Am simţit un răspuns venind din interior, dar mi-am stăpânit impulsul şi l-am alungat înapoi de unde venise.

          “Nu, de azi am ales să fiu prost”. Dacă prost poate să fie sinonim cu ignorant. Şi dacă nu, voi permite să uit tot ceea ce ştiam, toată informaţia care îmi permitea să mă consider ne-prost. Deşi prostia presupune absenţa unor potenţe, a unor capacităţi intelectuale, nicidecum absenţa informaţiei, a unor anumite cunoştinţe. Am decis ca în ignoranţa mea să nu mai caut sinonimii pe care să le contrazic după aceea. Este mai bine să stau liniştit, să nu mai fac nimic care să mă împingă în mod periculos pe panta aceea abruptă către iad. Ştim cu toţii a cui este împărăţia cerurilor, şi eu vreau să ajung acolo. Nu ştiu de ce, nu ştiu nici ce mi se va întâmpla acolo, ştiu doar că albastrul este culoarea mea favorită.

          Oare de ce nu îmi place mai mult roşul? Sau galbenul, sau verdele… Ar trebui să tac. Să tac faţă de mine însumi, în mine însumi, pentru că dacă mă simt întrebat, vechile obiceiuri ies la iveală şi cine ştie cu ce informaţii inutile voi ajunge să îmi înşel foamea. “De azi sunt prost, trebuie să pun punct oricărei alte înclinaţii care m-ar putea face să îmi schimb hotărârea”. Punct! Este singurul semn care mai contează.

          Cică limba ar fi un sistem de semne care exprimă idei. Oare este adevărat? Cui îi pasă?! Eu nu vreau să ştiu, nu vreau să verific, vreau să pun punct – din latinescul punctum, adică înţepătură. Aşa se pune la sfârşit, la orice sfârşit, punct. Singurul semn care mă mai interesează. Şi dacă limba este un sistem de semne…

          Mă hotărâsem să devin prost, şi, în prostia mea, atunci m-am muşcat de limbă.