Dialoguri

          A trebuit să plec – aşa cum mi se întâmplă de multe ori. Eu mereu a trebuit să plec, dintr-o casă, dintr-un oraş, dintr-un suflet, dintr-un paradis. Nu am putut rămâne nici măcar într-un iad pe care l-am creat special pentru mine. Atunci, mărturisesc, a trebuit să plec pentru că sunt prea slab. Şi îmi dau seama că mă fac de ruşine de fiecare dată când sunt nevoit să mărturisesc sau să recunosc că mi-am creat propriul blestem, l-am aruncat asupra mea invocând torturi veşnice în cazane cu smoală, pentru a spune, deodată, torţionarilor mei: „de ajuns, nu mai suport, trebuie să plec”.

          Nu am făcut nimic bine în toată viaţa mea, nici măcar plecările. De multe ori au fost intempestive şi caracterizate, prin excelenţă, de reîntoarcere. A trebuit, spre exemplu, să plec dintr-un suflet. Am făcut-o, dar în aşa fel încât am rămas ca o umbră mereu prezentă într-un spaţiu ce se dorea a fi perfect însorit. Din timp în timp reapăream, ca un nor care umbreşte o fericire, storceam suspine şi lacrimi. Dar de ce să mint, era necesar, îmi era sete…

          Adevărul este că plecările mele sunt, într-un fel, nevrotice. Cine ştie, poate că sunt nebun şi nici măcar nu îmi dau seama. Altfel nu îmi explic seninătatea cu care îmi admit nevoia de plecare – acea plecare care să mă ducă într-un colţ uitat de lume, ocolit de unii şi visat de alţii. Pe de altă parte, însă, nebunia asta a mea îi obligă pe ceilalţi să mă iubească mai mult decât pe alţii. Dublu. În primul rând, pentru că anumite persoane sunt obligate să mă iubească. Sunt obligate de natura mea, fluidă, care mă ajută să le intru, scurgându-mă, pe sub piele. Şi mă mai iubesc pentru că, orice aţi spune, oile negre sunt mereu mai iubite. Dar vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt oaie…

          Aş mai povesti, dar trebuie să plec. Vă spuneam, plecările mele sunt nevrotico-intempestive. Am scris undeva – şi destul de curând ochii vi se vor odihni pe rândurile acelea – a pleca înseamnă a muri puţin. În cazul meu, moartea este ceva dorit, căutat, provocat prin neliniştea mea trupească şi sufletească. Mai ales că, în fiecare zi care trece, cu toţii murim câte puţin, indiferent dacă plecăm sau nu. (Dar plecăm, vă spun eu, plecăm…). Trebuie să plec, şi nu mă doare că o fac. Durere – altă noţiune pe care aş dezvolta-o; poate altădată. Ştiţi ce este ciudat? Plecările sunt dureroase, de cele mai multe ori, dar nu şi pentru mine. Mai bizar este că după toate micile mele morţi, mă trezesc cu suportabile dureri de suflet şi cu dureri îngrozitoare de cap.

          Destul, acum trebuie să plec…

Căsătorie (Răzvan Nicula)

Dacă mi-ai fi tu Circe şi eu ţi-aş fi Ulise
Am sta numai în casă, cu uşile închise,
Şi ne-am iubi, frumoaso, până în zori de zi,
Jurându-ne-o iubire cum n-a fost şi nu o fi.

Cândva într-o amiază, sau cum va fi să fie,
Te-oi duce la un preot, direct din primărie,
Să ne trăim viaţa aşa cum se cuvine,
Legaţi în faţa lumii şi-a legilor divine.

Or trece ani de zile şi vom avea copii
Şi-ncet-încet uita-vom cât ne-am putut iubi,
Împovăraţi de viaţă, de grijă, de plictis,
Prea coborâţi din ceruri şi prea treziţi din vis.

După încă-o vreme, sătui de tot şi toate,
Vom trage-o ceartă mare, cu vorbe deşucheate,
Spunându-ne în faţă cum vede fiecare
Pe celălalt de-o vreme: tu, porc – eu, vrăjitoare.

Ab imo pectore

          Mi se face dor, uneori când mă joc de-a scrisul, să trec graniţa snobismului intelectual. Nu ştiu de ce mi se întâmplă, dar simt nevoia cum mă scurmă în coşul pieptului şi cum nu îmi mai dă pace. “Nu văd rostul”, îmi spun, încercând să mă îndepărtez de orice idee care mi-ar trece prin minte şi pe care aş fi tentat să o notez. Urăsc snobismul, şi cu atât mai mult pe cel intelectual.

          Încerc să mă detaşez cumva, caut un meci de fotbal. Unul preferabil românesc, care să mă facă să mă simt uman, capabil să huidui, să înjur, să sparg seminţe şi să scuip cojile în capul unui spectator invizibil aflat în faţa mea. Nu ştiu dacă ar mai fi cineva de acord, dar am impresia că derapajele de la bunul simţ mă fac să mă simt mai uman. Adică să raţionez. Să înţeleg că greşesc, să realizez că nu sunt eu şi să îmi îndrept conduita. Este ciudat cum umanizarea poate să fie simţită în momentele în care este trecută graniţa în teritoriul animalului. Şi omul este tot un animal, în definitiv…

          I-aş explica unuia dintre jucătorii de pe teren că Cellini nu este doar un magazin amărât apărut de nicăieri în vreun mall. Ce ştiu ei, ce îi interesează de un ameţit care s-a trezit să îşi povestească viaţa acum cinci sute de ani. Şi mi-am mai amintit de ceva. De o femeie cu anumite pretenţii care, ascultând un cântec al unui italian orb, suspina adânc pătrunsă de melancolie: “Ce frumos cântă Boticelli ăsta”! Vremuri îndepărtate, dar am memorie de elefant,  mă ajută încă.

          Mă sună un prieten care a fost recent la o lansare de carte. Era dezamăgit, aşa că îmi spune: “Dacă faci şi tu la fel, nu că nu vin, vin! Dar te bat şi nici nu mai suntem prieteni”! Ce să îi spun, ne-om rezolva noi problemele, dacă apar, în faţa unei beri. Nu suntem niciunul procesomani să umblăm bezmetici pe la judecată. În plus, tare mi-e teamă să nu ajung să am parte de vreun proces ca cel al lui Josef K., având în vedere că în lumea asta asta chiar este posibil orice.

          Mi se întâmplă să mă plictisească oamenii. Îmi par proşti, superficiali, inepţi, imposibil de suportat. Atunci o rup la fugă din ochii societăţii, mă ascund în dormitorul meu şi îmi pun plapuma în cap, ca un copil care astfel se simte în siguranţă. În definitiv asta sunt, până la urmă, un copil. Pentru că bine zicea Cioran, “nu le îngăduim decât copiilor şi nebunilor să fie sinceri cu noi; ceilalţi, dacă au îndrăzneala să-i imite, se vor căi mai devreme sau mai târziu”. Eu nu m-am căit niciodată, şi chiar am făcut un titlu de glorie din sinceritatea nudă, goală – dar nu de conţinut – cu care m-am manifestat faţă de oameni. Deci… nu m-am căit niciodată, sunt copil. Ştiu sigur că sunt copil, pentru că altfel, sunt sigur, se aducea vreun elogiu nebuniei mele de a aplica dictonul “ce-i în guşă şi-n căpuşă”. Pentru că nu mi-a adus nimeni niciun elogiu, nici în ţară nici peste graniţe, e clar că nu pot fi decât copil.

          Aud despre nu ştiu ce mare vedetă care se iubeşte cu un fotbalist. Vedetă…  Le-aş spune eu, se duce dracului totul! “De ruina mundi”, “de ruina eclesiae”… Mai bine nu. Nu mi-e teamă că m-ar lua de nebun – atunci sigur ar veni şi elogiul – mi-e teamă să nu se găsească vreo gloată care să mă urce pe rug. Dar dacă aş putea, deasupra lumii ăsteia aş atârna un carton pe care aş scrie cu pixul: “Lasciate ogni speranza, voi, ch’entrate”. Cu toate că, dacă mi s-ar întâmpla să îmi mai treacă ura de oameni, să îmi redevină simpatici, m-aş aşeza la intrare şi i-aş sfătui: “Priveşte doar, şi treci mai departe”.

          Privesc şi mă doare mintea. E prost meciul. Poate avea dreptate CTP-ul să recomande voalat… când te doare creierul, e bine să te uiţi la filme porno. M-aş uita la o femeie goală, dar nu ştiu cât de mult ar ajuta. Adevărul este că avea dreptate francezul ăla mizerabil… se spune că a fost întrebat odată ce s-ar face bărbaţii fără femei. A răspuns sincer, şi îl admir pentru asta: “ar fi mai fericiţi; şi apoi, din ce în ce mai puţini”. Eh, erau alte vremuri, în care un cocoşat ascuns în turnul unei catedrale se dovedea a fi personaj de roman bun. Acum probabil nu l-ar mai băga nimeni în seamă, nici pe el, nici pe mulţi alţii.

          Cred că aşa este, societăţile se schimbă, omenirea evoluează. Deşi moda este mereu ciclică, gusturile se rafinează, sau, dacă nu, măcar devin altele. Mi-au spus mulţi, ar trebui să mă adaptez, nu să mă retrag, nu să declar război unui sistem din care aş fi capabil să mă exclud singur. Poate au dreptate, dinozaurii nu s-au adaptat şi au dispărut.

          Asta cred că şi fac, de fapt, de fiecare dată când îmi refuz dorinţa de a mă arăta, în câteva rânduri scrise, un snob intelectual. Mă adaptez. Dar cred că mă adaptez la mine, pentru că urăsc snobismul. Cu atât mai mult pe cel intelectual, v-o spun din toată inima. Deşi uneori mi se face dor, un dor necuprins ca zarea, de a scrie câteva rânduri, doar câteva, pe care Eliade, dacă ar putea, să le privească cu admiraţie bătându-mă pe umăr, şi la care Liiceanu să se uite ca mâţa în calendar.

De duminică

          Nu am fost niciodată la New York, poate cândva… Dar am un prieten, de aici, din Bucale, căruia îi spun mereu că e un mitic. Îmi răspunde, impetuos, că vorbesc eu, „venit de-acolo, de la ţară”. Oraş de mai bine de zece mii de suflete, pe care de fiecare dată îmi este la fel de greu să îl părăsesc şi de care mi se face de multe ori un dor nebun. Deşi, e mai uşor să pleci decât să rămâi în urmă. Poate repaosul muzical de azi capătă un sens… Duminică faină şi doruri puţine. 2004.

Ambiguitatea timpului (şi fotbal)

          Înainte, cândva, demult, se credea cu tărie în timpul absolut. Aristotel, spre exemplu, era sigur că timpul scurs între două evenimente s-ar putea măsura cu precizie şi că rezultatul măsurătorii ar fi acelaşi, indiferent cine ar măsura, cu o singură condiţie: aceea de a avea un ceas bun.

*

          Mă trezisem de câteva ore, îmi băusem prima cafea la foc automat, pe a doua în grabă şi, fără a lungi povestea,  o savuram pe a cincea. Pun mâna pe telefon, să îl sun pe Amicu – era vreo şapte. Seara, normal.

          – Alo? vocea îi pare slabă, obosită, plictisită.

          – Bună dimineaţa! strig vesel.

          – Dimineaţă era când m-am trezit eu să mă duc la servici, dom’le. (acelaşi ton, slab, obosit, plictisit, dar parcă îi simt un zâmbet pe buze).

          – Ai terminat serviciul?

          – Da.

          – Aha, zori de weekend! Vezi că mâine seară ne vedem la finală!

*

          Mai târziu lucrurile s-au schimbat. În teoria generală a relativităţii, spaţiul şi timpul sunt considerate mărimi dinamice – în momentul în care un corp se mişcă sau acţionează o forţă, aceasta afectează curbarea spaţiului şi timpului. La rândul său, structura spaţiu-timpului afectează modul în care corpurile se mişcă şi forţele acţionează. Deci, spaţiul şi timpul nu numai că afectează, dar şi sunt afectate de orice se întâmplă în univers.

          E cam la fel ca acum doi ani, când am aflat într-o zi de miercuri că finala Ligii Campionilor se juca abia sâmbătă. Şi acum (după ce am aflat marţi că finala e sâmbătă), ca şi atunci, nu pot spune decât: “Forza Bayern”!

Bijutierul (VIII)

          Albert se aşeză istovit pe marginea patului. Se crăpa de ziuă, dar pe chipul său, luminat de raza slabă a unei lumânări, nu se putea citi oboseala. Era fericit şi trist în acelaşi timp. Douăzeci şi doi de ani trecuseră de când începuse să caute, să dorească, să spere la bijuteria perfectă. Douăzeci şi doi de ani lungi şi grei, de singurătate, de chin, de suferinţă. “Oricare altul ar fi renunţat”, îşi spunea Albert de multe ori, pentru a îşi da curaj, căutând să se înconjoare de o aură de unicitate care să îi dea putere să continue. “Oare ce ar fi făcut acel alchimist dacă ar fi fost în locul meu”?

          Într-una dintre plimbările lor, Dennise îi povestise despre un alchimist îndrăgostit nebuneşte de o femeie foarte frumoasă. Şi ea îi împărtăşea sentimentele, dar tânărul întârzia să o ceară în căsătorie, ceea ce o supăra foarte tare. În sinea sa, alchimistul considera iubirea lor mai presus de oricare alta omenească de aceea căuta un mod deosebit, unic, de a îşi arăta sentimentele. Cu câţiva ani în urmă aflase de la un vraci bătrân că în trupul omenesc se găsesc doze infime de fier. Fără să stea pe gânduri, decise ca inelul cu care o va cere în căsătorie pe cea pe care o iubea să fie făurit din fierul din sângele lui. De trei ori pe săptămână cerea să i se ia sânge şi apoi, retrăgându-se în laboratorul său, folosind formule şi metode numai de el ştiute, încerca să obţină cantitatea de metal de care avea nevoie. “Nebun”, murmura Albert în timp ce Dennise nici nu îl lua în seamă, fiind mult prea preocupată să continue povestea.

          Trecuseră douăzeci şi doi de ani de atunci. Din acea seară în care ea, singura femeie pe care o iubise în viaţa lui, îi povestea despre un alchimist care îşi lăsase iubita să îi aştepte prea mult cererea în căsătorie, pentru a îi pune pe deget un inel făurit din fierul extras din propriul său corp.

          – Acum suntem doi nebuni, murmură Albert. Cu diferenţa că în cazul lui, femeia, săturându-se să aştepte, s-a căsătorit cu altul. El, alchimistul, a înnebunit, aşa ca mine, doar că pe mine, aceea în puterea căreia stătea fericirea mea m-a dispreţuit mereu. M-a dispreţuit pentru că îmi iubeam meseria, pentru că o făceam cu plăcere… Aşa cred, că şi eu am înnebunit atunci când am aflat că a fugit de acasă cu un sărman versificator pe care nu îl lua nimeni în seamă. Am înnebunit sigur, pentru că abia atunci hotărârea de a crea pentru ea bijuteria perfectă a prins rădăcini de neclintit în inima mea. Această hotărâre m-a ţinut în viaţă, dorinţa de a făuri ceva care să exprime iubirea ieşită din comun pe care i-o port. Deşi nici nu mai ştiu dacă nu este doar nebunie, dacă nu cumva sentimentul a murit şi a rămas închipuirea lui…. N-are a face! Acum aş putea să o cer în căsătorie! Aş cădea la picioarele ei, acolo, la marginea oraşului, pe câmpul nostru înverzit, i-aş cuprinde picioarele şi aş ruga-o, aş cere-o. Apoi i-aş strecura pe deget inelul, bijuteria perfectă!

          Se apropie de fereastră şi în lumina palidă a zorilor, cu ochi scrutători, privi podoaba pe care o terminase în acea noapte, căutându-i imperfecţiunile. Zâmbi. “Nu există, dar voi mai verifica o dată, după ce mă voi fi odihnit”.