Poveşti

          “Ce mai faci”? mă întreabă cineva.

          “Ce să fac”, răspund, “aştept să mor”.

          “Şi tu eşti deprimat”?

          Nu, deloc. Dar, în definitiv, asta facem toţi, aşteptăm.

          Omul este un scriitor ratat. Mă tem de omul unei singure cărţi. Nu aş putea şti de ce. Pentru că acela care scrie o singură carte renunţă, dându-şi seama că nu poate să continue. Sau, poate, pentru că ştie că nu poate mai bine. Sau pentru că i-a dispărut plăcerea de a scrie. Sau pentru că, în mod ciudat, cuvintele i se opresc în gât şi doar îi izvorăsc din ochi.

          Totuşi, ideea omului ca scriitor ratat este relativă şi uşor demontabilă. Mai degrabă omul, fiecare dintre noi, este o poveste. Singurul lucru discutabil ar fi cine ne scrie. Cine ne scrie ?! Poate o mână nevăzută, mai tremurătoare sau mai sigură, ascunsă dincolo de linia orizontului.

          Poate lumea este de fapt o călimară imensă, plină de cerneală. Iar fiecare clipă, fiecare minut, reprezintă o particulă, un strop de cerneală care se adaugă unui şir de rânduri, scrise într-un limbaj indescifrabil, care conţine povestea noastră. Adică ne conţine pe noi.

          Sau, poate, dincolo de orizont nu există nicio mână, nicio altă raţiune, doar sfârşitul. Poate că noi, poveştile, ne scriem singure – aşa ne spunem, că avem posibilitatea de a ne face singuri destinul. Adică, de a ne scrie singuri poveştile (- orice poveste are povestea ei). Sau de a ne scrie singuri pe noi înşine. Am încercat să mă imaginez scriindu-mă pe mine şi lăsându-mă neterminat atunci când îmi este somn. Uneori fără picioare, incapabil de a merge mai departe, prins în eternul unei clipe, agăţându-mă de el, făcând tot posibilul să îmi las povestea neterminată, gândindu-mă că astfel sfârşitul nu îi va veni niciodată. Alteori mă las fără o mână, ca şi cum m-aş fi pedepsit pentru vreun furt pe care l-am comis cândva, sau pe care ştiu că îl voi comite, de aceea îmi aplic pedeapsa în avans. Mă las fără ochi, ca să nu mai văd, pentru că în noapte nu se mai poate distinge nimic, nu se mai pot ghici siluete, nu se mai pot recunoaşte personaje. Doar că nu mă pot scrie fără imaginaţie, fără simţuri şi mai ascuţite de absenţa unuia dintre ele. Atunci, în întuneric, chiar dacă ochii nu mă ajută simt ceva care începe să se zvârcolească, să se închege din amintiri, din priviri furate pe ascuns pe vremea în care aveam ochi, din zâmbete fluturate pe buze moi şi gingaşe. Şi cumva, din acea închegare mă continui pe mine însumi, cu atribute pe care poate nu le am, cu dorinţe care poate nu sunt ale mele, care poate sunt furate dintr-o altă poveste; sau inspirate de o altă poveste. Îmi dau seama că nu mă pot opri şi atunci îmi accept soarta; nu sunt o poveste care poate să rămână, nu nescrisă, ci în permanent proces de scriere. Nu sunt nici vreo particulă de cerneală, capabilă să se agaţe de peniţa unui stilou, să se usuce acolo, să rămână veşnic nespusă, doar ştearsă de timp, din ce în ce mai ştearsă, până când stiloul coboară din nou în negurile călimării, redându-i, astfel, vigoarea, oferindu-i viaţa veşnică.

          Mă tem de mine, pentru că îmi dau seama că sunt omul unei singure cărţi. Sau, de ce să mă consideraţi orgolios, mai bine spun: omul unei singure poveşti. Oricâte rânduri aş scrie, oricâte coperţi mi-ar cuprinde rândurile, cuvintele, literele, suferinţele, visele, gemetele, convulsiile, oricâte “sfârşit” voi pune sub un ultim rând, mereu voi şti că nu este sfârşitul. După acel cuvânt de final mă voi conştientiza mereu, ca o poveste care şi-a mai scris în capitol, dar care rămâne, în continuare, neterminată.

          “Ce mai faci”? mă întreabă cineva.

          “Ce să fac”, răspund, “aştept să mor”.

          “Şi tu eşti deprimat”?

          Nu, deloc. O poveste nu are cum să fie deprimată, ea eventual, poate să deprime. O poveste poate să inducă stări, să trezească vise, se scurme în sufletul celui care o cunoaşte, sau care începe să o cunoască. O poveste nu se poate deprima pe sine însăşi, eu aşa cred, deci nu pot să fiu deprimat. Mai ales că, dacă ne scriem singuri, dacă poveştile se scriu singure, habar nu au când îşi află sfârşitul. Deci…

          Acum îmi amintesc că mă mai întreba cineva, “când termini povestea”?

          “Povestea poate să mai aştepte”.

          Încă nu mi-am dat seama dacă ea îmi aparţine mie, sau eu îi aparţin ei.

Anunțuri

2 comentarii la “Poveşti

  1. JC spune:

    Mi-ar placea sa-ti aflu candva povestea. Sa te aflu.

    • Nevermore spune:

      JC, cred ca, intr-un fel, fiecare scriitor poate sa fie cunoscut prin povestile lui, pentru ca pe fiecare dintre ele o simte, o resimte, o trece prin propriul filtru si abia apoi o lasa sa isi capete forma. Deocamdata sunt doua povesti… 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s