Semiotică (parcă?)

          Într-o zi am decis că îmi este mai bine să fiu prost. La ce bun să îţi pui mereu întrebarea aceea, caracteristică în special copiilor? “De ce”? De parcă dacă nu am cunoaşte cauza nu am putea îndura efectul! “De ce răsare soarele”? “De ce încălzeşte”? “De ce este cerul albastru”?

          “De ce mă iubeşti”? mă întreba o ea cândva, cuibărindu-se în braţele mele şi alintându-se. “Pentru că”… Şi chiar aşa, de ce iubim?! Nu îmi răspundeţi, nu mă interesează, din acea zi în care am decis să nu îmi mai pun întrebări, sunt prost. Este bine zis, credeţi-mă pe cuvânt, ferice de cei sărmani cu duhul, ferice de cei care nu au nicio întrebare; chiar ferice de cei care au toate răspunsurile, deşi nu au întrebări. Ignoranţa este mama fericirii!

          Am încercat să zac într-o letargie adâncă, vecină cu un somn adânc lipsit de vise. Adică, am încercat să vieţuiesc doar, să exist, aşa ca o plantă căreia îi este suficientă lumina pentru a îşi face fotosinteza. Cred că asta făceam şi eu, fotosinteză. Dar, spre surprinderea mea, în loc să mă simt sătul, mă simţeam mai înfometat ca niciodată. “De ce naiba”?! m-am întrebat. În clipa următoare mi-a venit să îmi astup gura – hotărâsem, fără întrebări, fără să mai caut răspunsuri; eram un om cu totul nou. Unul care şi-ar fi uitat istoria – chiar dacă, astfel, ar fi fost în pericol să o repete pas cu pas – dar fericit. Pentru că, orice s-ar spune, este o fericire să nu ai întrebări…

          “Trebuie să învăţ să trăiesc fără întrebări”, mi-am zis. Ce îmi pasă mie de ce este cerul albastru?! Aşa trebuie să fie; ce îmi pasă mie că albastrul stimulează echilibrul interior? Mă simt mai bine ştiind că din acest motiv oamenii privesc cerul? Pentru că, fără să îşi dea seama, caută un moment de linişte, de armonizare? Cunoscând asemenea lucruri nu sunt neapărat mai bun, şi în niciun caz nu mă simt mai bine, dimpotrivă. Am impresia că fiecare răspuns la o întrebare aduce cu sine şi mai multă nelinişte, mai multă foame, mai multă sete, mai multe întrebări, mai multă nefericire.

          Am citit cândva că semiologia este ştiinţa care poate determina în ce constă semnele şi ce legi le guvernează. Informaţie complet inutilă, şi nu numai informaţia, dar acea ştiinţă în sine. Pierdere de vreme a unor oameni care, probabil nemâncaţi, căutau să îşi ocupe cumva timpul, pentru a uita de foame. De parcă poate cineva să demonstreze că este important să ştii în baza cărei legi se pune, spre exmplu, o virgulă, sau un punct. Mare scofală!

          Mi-am dat seama că există şi un revers al medaliei în privinţa acelui “de ce?” atât de copilăresc. Contează foarte mult întrebarea pe care o pui, şi efectele ei asupra psihicului. “De ce m-ar interesa de ce este cerul albastru”? El oricum este aşa, oricât mi-aş dori, dacă mi-aş dori, nu îi pot schimba culoarea. Evidenţele sunt evidenţe, ele trebuie acceptate şi nu demonstrate. Şi atunci, cu atât mai mult, de ce m-ar interesa să demonstrez ceva care nu trebuie demonstrat? De ce m-aş chinui întrebându-mă de ce este aşa cum este şi nu altfel? “Pentru că…”… Am simţit un răspuns venind din interior, dar mi-am stăpânit impulsul şi l-am alungat înapoi de unde venise.

          “Nu, de azi am ales să fiu prost”. Dacă prost poate să fie sinonim cu ignorant. Şi dacă nu, voi permite să uit tot ceea ce ştiam, toată informaţia care îmi permitea să mă consider ne-prost. Deşi prostia presupune absenţa unor potenţe, a unor capacităţi intelectuale, nicidecum absenţa informaţiei, a unor anumite cunoştinţe. Am decis ca în ignoranţa mea să nu mai caut sinonimii pe care să le contrazic după aceea. Este mai bine să stau liniştit, să nu mai fac nimic care să mă împingă în mod periculos pe panta aceea abruptă către iad. Ştim cu toţii a cui este împărăţia cerurilor, şi eu vreau să ajung acolo. Nu ştiu de ce, nu ştiu nici ce mi se va întâmpla acolo, ştiu doar că albastrul este culoarea mea favorită.

          Oare de ce nu îmi place mai mult roşul? Sau galbenul, sau verdele… Ar trebui să tac. Să tac faţă de mine însumi, în mine însumi, pentru că dacă mă simt întrebat, vechile obiceiuri ies la iveală şi cine ştie cu ce informaţii inutile voi ajunge să îmi înşel foamea. “De azi sunt prost, trebuie să pun punct oricărei alte înclinaţii care m-ar putea face să îmi schimb hotărârea”. Punct! Este singurul semn care mai contează.

          Cică limba ar fi un sistem de semne care exprimă idei. Oare este adevărat? Cui îi pasă?! Eu nu vreau să ştiu, nu vreau să verific, vreau să pun punct – din latinescul punctum, adică înţepătură. Aşa se pune la sfârşit, la orice sfârşit, punct. Singurul semn care mă mai interesează. Şi dacă limba este un sistem de semne…

          Mă hotărâsem să devin prost, şi, în prostia mea, atunci m-am muşcat de limbă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s