Temere

          Mă gândesc că răbdarea nu este o virtute. Aşteptarea nu este altceva decât o ştiinţă – una pe care o pot deprinde şi cei virtuoşi, şi cei mai puţin virtuoşi. Pentru a te deprinde cu ea, pentru a nu o rupe la fugă de la început, nerăbdător, aşteptarea trebuie administrată la început în doze cât mai mici. Apoi, în funcţie de talentul fiecărui individ în parte, dozele cresc sau dispar cu desăvârşire.

          Nu mai ţin minte de când o aştept. Am uitat de când închid ochii şi o aştept. Sunt atât de obişnuit să aştept încât dacă ar veni, m-aş speria. M-aş speria pentru că având-o alături eu nu aş mai fi eu, aş deveni proiecţia aceluia care îmi doream să fiu cândva, de mult. Aş muri eu pentru a îi face loc altui eu, ori asta este înspăimântător, nu poate nimeni să mă contrazică.

          O aştept. În fiecare noapte, întins pe spate, între vis şi trezie, sper să îi simt atingerea. Să îi simt răsuflarea pe buze, să îi gust sărutul, să îi ling buzele. Să o simt cum mi se potriveşte perfect în braţe şi cum cu degetele îmi mângâie obrazul. Dar, cum spuneam, aşteptarea este o ştiinţă şi eu ştiu să aştept. Chiar dacă fiecare clipă care trece în dorul ei îmi mai dezintegrează o particulă de suflet, îmi mai şterge un atom din fiinţă. Uneori simt că mor fără ea – dar ştiu că şi cu ea ar fi la fel.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s