Bijutierul (VII)

          Plouase. Soarele străpungea cu raze calde norii care se destrămau, luminând ziua de vară timpurie. O adiere de vânt părea că se încurcase în părul bogat al Dennisei şi se zbătea căutând să scape. Albert păşea lângă ea, încercând să o privească fără ca ea să îşi dea seama, cu coada ochiului. Era fericit, la fel de fericit ca în clipa în care văzuse intrând în curtea sa pe unul din băieţii de casă ai Dennei, care îl înştiinţa că domnişoara, deşi plouase, dorea să îşi facă plimbarea de fiecare zi.

          Pe Albert nu îl deranja modul în care îl trata Denna. Pentru ea devenise o păpuşă, un câine de companie care nu se arăta supărat că stăpâna sa îl mângâie şi în clipa următoare îl loveşte cu piciorul. Încerca să îi scuze firea sălbatică, şi, pe cât de mult îl mâhnea dispreţul pe care i-l arăta de multe ori, pe atât de mult îl fericeau momentele în care ea îl trata cu prietenie.

          Îi devenise un fel de confident şi nu era zi în care să nu o însoţească în plimbarea pe care o făcea în fiecare seară. Dennise îndrăznea să îi spună tot ceea ce gândea, despre ea şi despre fiecare în parte. Chiar îi mărturisea că fără el s-ar simţi captivă în sine, pentru că oamenii, dacă nu au cui să se destăinuie, nu fac altceva decât să vieţuiască într-o închisoare care le este chiar propriul lor trup. “Îţi dai seama, domnule Albert, să ai gânduri, să ai idei, dorinţe, vise şi să nu ai cui să le împărtăşeşti?! Dar ce ştii dumneata, continua ea imediat, şi în glas i se simţea reproşul, dumneata nu te gândeşti decât la aur, la argint, la cum să îţi mânuieşti uneltele în aşa fel încât să făureşti bijuteriile care nouă, femeilor, ne aduc, spui dumneata, atâta bucurie. Dar, bineînţeles, eşti plătit pentru asta”…

          “Toţi trebuie să fim plătiţi pentru eforturile şi serviciile noastre, domnişoară Dennise”, răspundea Albert şovăitor. “Dumneata, domnule, suferi de o iubire dublată pentru ceea ce înseamnă aur. Declari că iubeşti aurul, că iubeşti să te lupţi cu el, să îl prelucrezi, să îl simţi ondulându-se în mâinile tale sub forma unui colier sau a unei brăţări. Dar în acelaşi timp, spui că toţi ar trebui să fim plătiţi pentru eforturi şi servicii. Dumneata iubeşti aurul, domnule Albert, fie că are forma unei bijuterii, fie că are forma bancnotelor pe care clienţii dumitale satisfăcuţi ţi le strecoară în buzunare”.

          Tăcu, şi din acea clipă, potrivindu-şi paşii cu ai ei, o însoţi fără să mai scoată o vorbă, doar privind-o, din când în când, pe ascuns.

          – Poate veţi fi dorind ca mama să vă plătească şi timpul pe care mi-l acordaţi! răbufni Denna brusc. După câteva clipe de tăcere continuă: Am auzit că v-aţi hotărât să făuriţi bijuteria perfectă, una aşa cum nu mai există niciunde pe lume, şi să mi-o dăruiţi mie.

          Glasul i se înmuiase, devenind liniştit şi chiar binevoitor. Albert, însă, deja o cunoştea pre bine şi aştepta cu inima strânsă următoarele ei cuvinte.

          – Ei bine, domnule, să ştiţi că decât să am un colier la gât, prefer să am flori pe masă!

          Ajunseră la marginea micului oraş de provincie şi îşi lăsară privirile să alerge pe câmp, spre depărtări, ca o eliberare.

          – Aici nu mă mai simt captivă, domnule Albert. Aici, pe câmpul ăsta, mă simt liberă şi fericită. Uit de toate când privesc zarea, când mă întreb de fiecare dată ce este dincolo de linia îngustă a orizontului.

          – Ce să fie, domnişoară, răspunse Albert. Sate, alte oraşe, câmpii, dealuri, munţi şi mări. Oameni care îşi duc traiul de zi cu zi, aşa ca noi, care muncesc, care…

          – Nu, domnule Albert! Dincolo de linia orizontului este un alt orizont. Este libertatea deplină. Nu este ca aici, nu sunt gheare care să strângă şi să frângă. Nu sunt guri care să îţi dicteze ce să spui, ce să nu spui, ce să gândeşti şi ce să nu gândeşti. Asta e acolo în orizontul acela, libertatea.

          – Şi acolo sunt, domnişoară Denna…

          – Şi chiar de ar fi, cine le ia în seamă? Să călătoreşti mereu, domnule Albert, să umbli dintr-un orizont în altul, alergând mereu să îl prinzi, cu sufletul fericit că nu vei reuşi niciodată, că drumul nu ţi se va sfârşi niciodată.

          – Sunteţi idealistă, domnişoară, aveţi un spirit neliniştit, dar cu timpul…

          – Nu, domnule! Cu timpul voi ajunge să vă dispreţuiesc şi mai mult aurul şi bijuteriile, şi să iubesc mai cu pasiune ceea ce cu toţii îmi interziceţi: libertatea de a fi cine sunt!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s