Bijutierul (VIII)

          Albert se aşeză istovit pe marginea patului. Se crăpa de ziuă, dar pe chipul său, luminat de raza slabă a unei lumânări, nu se putea citi oboseala. Era fericit şi trist în acelaşi timp. Douăzeci şi doi de ani trecuseră de când începuse să caute, să dorească, să spere la bijuteria perfectă. Douăzeci şi doi de ani lungi şi grei, de singurătate, de chin, de suferinţă. “Oricare altul ar fi renunţat”, îşi spunea Albert de multe ori, pentru a îşi da curaj, căutând să se înconjoare de o aură de unicitate care să îi dea putere să continue. “Oare ce ar fi făcut acel alchimist dacă ar fi fost în locul meu”?

          Într-una dintre plimbările lor, Dennise îi povestise despre un alchimist îndrăgostit nebuneşte de o femeie foarte frumoasă. Şi ea îi împărtăşea sentimentele, dar tânărul întârzia să o ceară în căsătorie, ceea ce o supăra foarte tare. În sinea sa, alchimistul considera iubirea lor mai presus de oricare alta omenească de aceea căuta un mod deosebit, unic, de a îşi arăta sentimentele. Cu câţiva ani în urmă aflase de la un vraci bătrân că în trupul omenesc se găsesc doze infime de fier. Fără să stea pe gânduri, decise ca inelul cu care o va cere în căsătorie pe cea pe care o iubea să fie făurit din fierul din sângele lui. De trei ori pe săptămână cerea să i se ia sânge şi apoi, retrăgându-se în laboratorul său, folosind formule şi metode numai de el ştiute, încerca să obţină cantitatea de metal de care avea nevoie. “Nebun”, murmura Albert în timp ce Dennise nici nu îl lua în seamă, fiind mult prea preocupată să continue povestea.

          Trecuseră douăzeci şi doi de ani de atunci. Din acea seară în care ea, singura femeie pe care o iubise în viaţa lui, îi povestea despre un alchimist care îşi lăsase iubita să îi aştepte prea mult cererea în căsătorie, pentru a îi pune pe deget un inel făurit din fierul extras din propriul său corp.

          – Acum suntem doi nebuni, murmură Albert. Cu diferenţa că în cazul lui, femeia, săturându-se să aştepte, s-a căsătorit cu altul. El, alchimistul, a înnebunit, aşa ca mine, doar că pe mine, aceea în puterea căreia stătea fericirea mea m-a dispreţuit mereu. M-a dispreţuit pentru că îmi iubeam meseria, pentru că o făceam cu plăcere… Aşa cred, că şi eu am înnebunit atunci când am aflat că a fugit de acasă cu un sărman versificator pe care nu îl lua nimeni în seamă. Am înnebunit sigur, pentru că abia atunci hotărârea de a crea pentru ea bijuteria perfectă a prins rădăcini de neclintit în inima mea. Această hotărâre m-a ţinut în viaţă, dorinţa de a făuri ceva care să exprime iubirea ieşită din comun pe care i-o port. Deşi nici nu mai ştiu dacă nu este doar nebunie, dacă nu cumva sentimentul a murit şi a rămas închipuirea lui…. N-are a face! Acum aş putea să o cer în căsătorie! Aş cădea la picioarele ei, acolo, la marginea oraşului, pe câmpul nostru înverzit, i-aş cuprinde picioarele şi aş ruga-o, aş cere-o. Apoi i-aş strecura pe deget inelul, bijuteria perfectă!

          Se apropie de fereastră şi în lumina palidă a zorilor, cu ochi scrutători, privi podoaba pe care o terminase în acea noapte, căutându-i imperfecţiunile. Zâmbi. “Nu există, dar voi mai verifica o dată, după ce mă voi fi odihnit”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s