Înainte, cândva, demult, se credea cu tărie în timpul absolut. Aristotel, spre exemplu, era sigur că timpul scurs între două evenimente s-ar putea măsura cu precizie şi că rezultatul măsurătorii ar fi acelaşi, indiferent cine ar măsura, cu o singură condiţie: aceea de a avea un ceas bun.
*
Mă trezisem de câteva ore, îmi băusem prima cafea la foc automat, pe a doua în grabă şi, fără a lungi povestea, o savuram pe a cincea. Pun mâna pe telefon, să îl sun pe Amicu – era vreo şapte. Seara, normal.
– Alo? vocea îi pare slabă, obosită, plictisită.
– Bună dimineaţa! strig vesel.
– Dimineaţă era când m-am trezit eu să mă duc la servici, dom’le. (acelaşi ton, slab, obosit, plictisit, dar parcă îi simt un zâmbet pe buze).
– Ai terminat serviciul?
– Da.
– Aha, zori de weekend! Vezi că mâine seară ne vedem la finală!
*
Mai târziu lucrurile s-au schimbat. În teoria generală a relativităţii, spaţiul şi timpul sunt considerate mărimi dinamice – în momentul în care un corp se mişcă sau acţionează o forţă, aceasta afectează curbarea spaţiului şi timpului. La rândul său, structura spaţiu-timpului afectează modul în care corpurile se mişcă şi forţele acţionează. Deci, spaţiul şi timpul nu numai că afectează, dar şi sunt afectate de orice se întâmplă în univers.
E cam la fel ca acum doi ani, când am aflat într-o zi de miercuri că finala Ligii Campionilor se juca abia sâmbătă. Şi acum (după ce am aflat marţi că finala e sâmbătă), ca şi atunci, nu pot spune decât: “Forza Bayern”!
Nevermore 