Mi se face dor, uneori când mă joc de-a scrisul, să trec graniţa snobismului intelectual. Nu ştiu de ce mi se întâmplă, dar simt nevoia cum mă scurmă în coşul pieptului şi cum nu îmi mai dă pace. “Nu văd rostul”, îmi spun, încercând să mă îndepărtez de orice idee care mi-ar trece prin minte şi pe care aş fi tentat să o notez. Urăsc snobismul, şi cu atât mai mult pe cel intelectual.
Încerc să mă detaşez cumva, caut un meci de fotbal. Unul preferabil românesc, care să mă facă să mă simt uman, capabil să huidui, să înjur, să sparg seminţe şi să scuip cojile în capul unui spectator invizibil aflat în faţa mea. Nu ştiu dacă ar mai fi cineva de acord, dar am impresia că derapajele de la bunul simţ mă fac să mă simt mai uman. Adică să raţionez. Să înţeleg că greşesc, să realizez că nu sunt eu şi să îmi îndrept conduita. Este ciudat cum umanizarea poate să fie simţită în momentele în care este trecută graniţa în teritoriul animalului. Şi omul este tot un animal, în definitiv…
I-aş explica unuia dintre jucătorii de pe teren că Cellini nu este doar un magazin amărât apărut de nicăieri în vreun mall. Ce ştiu ei, ce îi interesează de un ameţit care s-a trezit să îşi povestească viaţa acum cinci sute de ani. Şi mi-am mai amintit de ceva. De o femeie cu anumite pretenţii care, ascultând un cântec al unui italian orb, suspina adânc pătrunsă de melancolie: “Ce frumos cântă Boticelli ăsta”! Vremuri îndepărtate, dar am memorie de elefant, mă ajută încă.
Mă sună un prieten care a fost recent la o lansare de carte. Era dezamăgit, aşa că îmi spune: “Dacă faci şi tu la fel, nu că nu vin, vin! Dar te bat şi nici nu mai suntem prieteni”! Ce să îi spun, ne-om rezolva noi problemele, dacă apar, în faţa unei beri. Nu suntem niciunul procesomani să umblăm bezmetici pe la judecată. În plus, tare mi-e teamă să nu ajung să am parte de vreun proces ca cel al lui Josef K., având în vedere că în lumea asta asta chiar este posibil orice.
Mi se întâmplă să mă plictisească oamenii. Îmi par proşti, superficiali, inepţi, imposibil de suportat. Atunci o rup la fugă din ochii societăţii, mă ascund în dormitorul meu şi îmi pun plapuma în cap, ca un copil care astfel se simte în siguranţă. În definitiv asta sunt, până la urmă, un copil. Pentru că bine zicea Cioran, “nu le îngăduim decât copiilor şi nebunilor să fie sinceri cu noi; ceilalţi, dacă au îndrăzneala să-i imite, se vor căi mai devreme sau mai târziu”. Eu nu m-am căit niciodată, şi chiar am făcut un titlu de glorie din sinceritatea nudă, goală – dar nu de conţinut – cu care m-am manifestat faţă de oameni. Deci… nu m-am căit niciodată, sunt copil. Ştiu sigur că sunt copil, pentru că altfel, sunt sigur, se aducea vreun elogiu nebuniei mele de a aplica dictonul “ce-i în guşă şi-n căpuşă”. Pentru că nu mi-a adus nimeni niciun elogiu, nici în ţară nici peste graniţe, e clar că nu pot fi decât copil.
Aud despre nu ştiu ce mare vedetă care se iubeşte cu un fotbalist. Vedetă… Le-aş spune eu, se duce dracului totul! “De ruina mundi”, “de ruina eclesiae”… Mai bine nu. Nu mi-e teamă că m-ar lua de nebun – atunci sigur ar veni şi elogiul – mi-e teamă să nu se găsească vreo gloată care să mă urce pe rug. Dar dacă aş putea, deasupra lumii ăsteia aş atârna un carton pe care aş scrie cu pixul: “Lasciate ogni speranza, voi, ch’entrate”. Cu toate că, dacă mi s-ar întâmpla să îmi mai treacă ura de oameni, să îmi redevină simpatici, m-aş aşeza la intrare şi i-aş sfătui: “Priveşte doar, şi treci mai departe”.
Privesc şi mă doare mintea. E prost meciul. Poate avea dreptate CTP-ul să recomande voalat… când te doare creierul, e bine să te uiţi la filme porno. M-aş uita la o femeie goală, dar nu ştiu cât de mult ar ajuta. Adevărul este că avea dreptate francezul ăla mizerabil… se spune că a fost întrebat odată ce s-ar face bărbaţii fără femei. A răspuns sincer, şi îl admir pentru asta: “ar fi mai fericiţi; şi apoi, din ce în ce mai puţini”. Eh, erau alte vremuri, în care un cocoşat ascuns în turnul unei catedrale se dovedea a fi personaj de roman bun. Acum probabil nu l-ar mai băga nimeni în seamă, nici pe el, nici pe mulţi alţii.
Cred că aşa este, societăţile se schimbă, omenirea evoluează. Deşi moda este mereu ciclică, gusturile se rafinează, sau, dacă nu, măcar devin altele. Mi-au spus mulţi, ar trebui să mă adaptez, nu să mă retrag, nu să declar război unui sistem din care aş fi capabil să mă exclud singur. Poate au dreptate, dinozaurii nu s-au adaptat şi au dispărut.
Asta cred că şi fac, de fapt, de fiecare dată când îmi refuz dorinţa de a mă arăta, în câteva rânduri scrise, un snob intelectual. Mă adaptez. Dar cred că mă adaptez la mine, pentru că urăsc snobismul. Cu atât mai mult pe cel intelectual, v-o spun din toată inima. Deşi uneori mi se face dor, un dor necuprins ca zarea, de a scrie câteva rânduri, doar câteva, pe care Eliade, dacă ar putea, să le privească cu admiraţie bătându-mă pe umăr, şi la care Liiceanu să se uite ca mâţa în calendar.
Nevermore 