Dialoguri

          A trebuit să plec – aşa cum mi se întâmplă de multe ori. Eu mereu a trebuit să plec, dintr-o casă, dintr-un oraş, dintr-un suflet, dintr-un paradis. Nu am putut rămâne nici măcar într-un iad pe care l-am creat special pentru mine. Atunci, mărturisesc, a trebuit să plec pentru că sunt prea slab. Şi îmi dau seama că mă fac de ruşine de fiecare dată când sunt nevoit să mărturisesc sau să recunosc că mi-am creat propriul blestem, l-am aruncat asupra mea invocând torturi veşnice în cazane cu smoală, pentru a spune, deodată, torţionarilor mei: „de ajuns, nu mai suport, trebuie să plec”.

          Nu am făcut nimic bine în toată viaţa mea, nici măcar plecările. De multe ori au fost intempestive şi caracterizate, prin excelenţă, de reîntoarcere. A trebuit, spre exemplu, să plec dintr-un suflet. Am făcut-o, dar în aşa fel încât am rămas ca o umbră mereu prezentă într-un spaţiu ce se dorea a fi perfect însorit. Din timp în timp reapăream, ca un nor care umbreşte o fericire, storceam suspine şi lacrimi. Dar de ce să mint, era necesar, îmi era sete…

          Adevărul este că plecările mele sunt, într-un fel, nevrotice. Cine ştie, poate că sunt nebun şi nici măcar nu îmi dau seama. Altfel nu îmi explic seninătatea cu care îmi admit nevoia de plecare – acea plecare care să mă ducă într-un colţ uitat de lume, ocolit de unii şi visat de alţii. Pe de altă parte, însă, nebunia asta a mea îi obligă pe ceilalţi să mă iubească mai mult decât pe alţii. Dublu. În primul rând, pentru că anumite persoane sunt obligate să mă iubească. Sunt obligate de natura mea, fluidă, care mă ajută să le intru, scurgându-mă, pe sub piele. Şi mă mai iubesc pentru că, orice aţi spune, oile negre sunt mereu mai iubite. Dar vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt oaie…

          Aş mai povesti, dar trebuie să plec. Vă spuneam, plecările mele sunt nevrotico-intempestive. Am scris undeva – şi destul de curând ochii vi se vor odihni pe rândurile acelea – a pleca înseamnă a muri puţin. În cazul meu, moartea este ceva dorit, căutat, provocat prin neliniştea mea trupească şi sufletească. Mai ales că, în fiecare zi care trece, cu toţii murim câte puţin, indiferent dacă plecăm sau nu. (Dar plecăm, vă spun eu, plecăm…). Trebuie să plec, şi nu mă doare că o fac. Durere – altă noţiune pe care aş dezvolta-o; poate altădată. Ştiţi ce este ciudat? Plecările sunt dureroase, de cele mai multe ori, dar nu şi pentru mine. Mai bizar este că după toate micile mele morţi, mă trezesc cu suportabile dureri de suflet şi cu dureri îngrozitoare de cap.

          Destul, acum trebuie să plec…