Imaginări

          Atlas e un mit. Acel uriaş despre care se spune că ar ţine Pământul pe umeri este o minciună. Doar prostia lui, aceea rămasă proverbială, este un adevăr. Nu ştiu cât de mult ne tragem din zei, câte scântei de dumnezeire avem în noi, nu ştiu dacă nu suntem decât plăsmuiri de lut eliberate din imaginaţia unui hoţ. Oricum ar fi, omenirea, întreaga omenire, are înscris în codul genetic furtul. Poate l-am moştenit, deopotrivă cu focul şi cu moartea.

          Şi cu minciuna, pentru că Atlas e născocire, doar prostia-i este reală. La fel ca aceea a mea, de care nu mă pot debarasa nici atunci când ştiu că este prea târziu, că deşteptarea nu mi-ar mai folosi la nimic. Era o vreme în care îmi deghizam prostia în încăpăţânare nebună. Mă minţeam, mă furam singur, mă muşcam singur de coadă.

          Mă simt uneori asemenea unui şarpe încolăcit în întuneric, muşcându-şi cu putere coada, luând astfel aşa-zisa formă a perfecţiunii, susţinând pe pielea-mi rece şi vâscoasă lumi care nu sunt ale mele, populate de fiinţe imaginare pe care le zăresc mai mult ca umbre. Sau poate chiar asta sunt, Şarpele care susţine Lumea muşcându-şi înverşunat coada, provocându-şi durere… Durerea nu vine din muşcătură, nici din veninul care începe să îmi curgă în sânge, ci din imposibilitatea de a mişca. Totul s-ar prăbuşi în neant dacă numai pentru o clipă aş da drumul cozii pe care o muşc cu înverşunare, asemenea unui disperat care îşi muşcă pumnii. La ce bun să susţii altceva decât pe tine? La ce bun să susţii lumi, să laşi în viaţă umbre, să aduci viaţă cu preţul propriei vieţi? Uneori veninul este atât de puternic încât îl simt ajungându-mi până la inimă. Oare şerpii au inimă? Nu ştiu, dar eu unul, am. Una pe care o înveninez clipă de clipă, muşcându-mi coada, muşcându-mi pumnii. Oare şerpii şi-ar muşca pumnii dacă i-ar avea?! Nu ştiu, ştiu doar că unii îşi muşcă înverşunaţi coada…

          Sunt un şarpe care, uneori, din greşeală, se simte om. De aceea spuneam înainte că îmi muşc pumnii. În înverşunarea de a lăsa Lumea să trăiască, de a o susţine pe spinarea mea, îmi imaginez, visând în secret, că sunt om. Un om ca oricare altul, cu bune şi cu rele, cu o anumită femeie alături, zâmbind atunci când zâmbeşte ea, bucurându-mă de bucuria ei. Aşa cum mi s-a şi întâmplat, de altfel, într-un alt vis pe care l-am visat în împietrirea mea sub Lumea asta greoaie, şi pe care aproape că l-am uitat.

          Încerc să mi-l amintesc, în culori şterse de vreme, cu goluri de memorie, cu amnezii autoprovocate, pentru a îmi mai uşura suferinţa de a îmi muşca nebun coada. Sau pumnii. Dar parcă aşa era, eram om – de-asta aminteam de muşcatul pumnilor. Unul pe pieptul căruia în fiecare seară se odihnea o faţă zâmbitoare. Parcă era frumos, era frumos să fiu îmbrăţişat şi să îmbrăţişez altceva decât o lume din care nici măcar nu fac parte. Era frumos să fiu privit cu ochi luminoşi, şi să răspund, la rându-mi, în acelaşi fel, să-i fiu raţiune, vis, speranţă, casă. Locuia în mine şi îmi adormea cu capul pe piept. Cel puţin aşa îmi amintesc. Singurătatea de multe ori joacă feste şi este capabilă să provoace o rătăcire atât de puternică încât oamenii se cred şerpi şi şerpii se visează oameni.

          Se întâmplă, în împietrirea mea, să mai adorm. Atunci visez, şi cred că uneori tresar. Am învăţat că este bine să rămân nemişcat. De câte ori mă mişc umbrele Lumii pe care o ţin în spinare intră în panică şi strigă “Cutremur”! Nu mă mai mişc, dar în vis nu mă pot abţine să nu tresar. Ca la o atingere, ca la un sărut, ca la o bătaie mai puternică de inimă. Am adormit cândva şi am visat vreme de ani de zile. Apoi m-am trezit. Am încercat să adorm din nou, să îmi continui visul, dar nu îmi mai era somn. Nici acum nu îmi este, doar mă plictisesc. Când mă plictisesc, muşcându-mi în continuare coada, şuier printre dinţi cuvinte. Uneori mă învăluie atât de tare încât mă conving pe mine însumi că sunt adevărate. Spre exemplu, într-o noapte în care populaţia lumii mele dormea, m-am strecurat într-un vis în care aveam pe cineva alături. Eram om. M-am dus să mă spăl pe mâini. Nu ştiu cum am reuşit, dar m-am spălat pe mâini, ca om, de întreaga mea viaţă. De pe degete, în loc să îmi picure apă, îmi alunecau cuvinte, de aceea nici nu am mai căutat prosop. Apoi am devenit şarpe.

(Rock, mătuşă) De duminică

          Nu ştiu dacă îşi mai aminteşte cineva, dar eu îmi amintesc. Undeva într-o bodegă din care cu greu scapi de hepatită scria, pe un perete alb, “rock, mătuşă”. Scris tremurat, ca acela al unei mâini care îşi scrijeleşte ultima dorinţă, înainte de o execuţie ordonată abuziv, discreţionar, în baza unui somn care nu poate naşte decât teroare. Nu mă contraziceţi, monştrii nu sunt altceva decât aşchii ale terorii în care vieţuim zi de zi.

          Dar spuneam: scris tremurat, asemănător tremurului bărbiei cuiva care pleacă dar o face doar pe jumătate. Se mai întâmplă, în unele iubiri, ca unul dintre ei să plece doar fizic. Indiferent de eforturi, de dorinţă, sau poate de lipsa de dorinţă, plecarea nu este înfăptuită decât pe jumătate. Şi de acolo, din acel moment al plecării ne-plecare, apare teroarea. Cum să uiţi un loc din care nu ai plecat niciodată? Şi cum să nu îţi tremure bărbia? Şi mâinile, când ştii că alte îmbrăţişări, următoarele, sunt mincinoase?! Poate că acesta ar fi un caz în care iubirea este echivalentă terorii. Dar chiar şi aşa, ea nu poate fi abolită.

          Şi atunci?! Abolim amintirea! De parcă ar fi posibil! Mai uşor ar fi să abolim duminica, pentru că de prea multă vreme se strigă că Dumnezeu a murit. Şi chiar dacă nu a făcut-o, o va face, pentru că orice religie îşi află, la un anumit moment, o alternativă care sfârşeşte prin a o sugruma Sau mai bine minţim, e o zi ca oricare alta! Rock, mătuşă, de duminică, aşa, ca pe vremuri… 1990.

 

          Uneori nu pot să scriu. Alteori nu am idei. Şi mi se mai întâmplă să nu vreau, oricât simt cuvintele zbătându-se să iasă la lumină. Cică îmi transform scrisul într-o corvoadă, aşa mi-a spus cineva, uitând că nimeni nu preţuieşte ceea ce obţine uşor. Uneori mă întreb pe mine, fără să am curajul să mă privesc în oglindă: „Cât mai ai de gând să o ţii aşa”? Răspunsul este, invariabil, acelaşi…

 

Idee

          Pustiul are, uneori, comportamentul unui copil. După ce cuprinde totul rămâne într-o încremenire de moarte, asemănătoare zâmbetului – a acelui zâmbet automat, șters, trist și inconștient, caracterizat prin pierderea privirii în depărtări. În această încremenire, rămâne puțin minunat de puterea pe care o are, parcă întrebându-se, pe sine, “chiar am cuprins tot ce era de cuprins? Așa de ușor a fost?”. Uneori ne revoltăm, însă, împotriva lui, îl înfruntăm și căutăm să îl facem să plece. Iar el, văzându-ne împotrivirea, pare că își clatină întristat capul, spunând “Bine, plec…”. Apoi închide ochii, nu mai mișcă, nu mai respiră, nu mai clipește… Și dă senzația că dispare. Dar, fidel jocului său bolnav, mai deschide un ochi, mai mișcă o geană, pentru ca, brusc, să pornească să se zbuciume, cu un râs răscolitor. Și pare că se întinde peste toate, cu și mai mare forță, violent și neîndurător.

          În disperarea sa, fiecare va căuta să îi țină piept, căutând să îi opună toate antonimele posibile, apoi să caute, în grabă, un om, doi oameni, zece… De parcă și-ar spune că pustiul poate fi alungat de o armată, de parcă socializarea îl descurajează și îi taie din putere. Uităm, însă, că pustiul nu luptă niciodată împotriva tuturor, ci împotriva fiecăruia. Având în față zece oameni pustiul nu va căuta să domine mulțimea, va domina fiecare element al mulțumii. Nu va fi lupta a zece oameni împotriva pustiului, ci vor fi zece lupte ale pustiului, câștigate în fața a tot atâtor oameni.

           Poate fi înfrânt pustiul? Nu. Dar cea mai demnă luptă, cea mai crudă, este cea purtată cu armele lui. În care închizi ochii și taci. Îl lași să te cuprindă. Nu mai miști, nu mai respiri, nu mai clipești. Apoi, hohotind, să îți strigi disperarea… “Credeai că îmi este teamă să te simt?! Nu, sunt aici”!

Poveşti

          “Ce mai faci”? mă întreabă cineva.

          “Ce să fac”, răspund, “aştept să mor”.

          “Şi tu eşti deprimat”?

          Nu, deloc. Dar, în definitiv, asta facem toţi, aşteptăm.

          Omul este un scriitor ratat. Mă tem de omul unei singure cărţi. Nu aş putea şti de ce. Pentru că acela care scrie o singură carte renunţă, dându-şi seama că nu poate să continue. Sau, poate, pentru că ştie că nu poate mai bine. Sau pentru că i-a dispărut plăcerea de a scrie. Sau pentru că, în mod ciudat, cuvintele i se opresc în gât şi doar îi izvorăsc din ochi.

          Totuşi, ideea omului ca scriitor ratat este relativă şi uşor demontabilă. Mai degrabă omul, fiecare dintre noi, este o poveste. Singurul lucru discutabil ar fi cine ne scrie. Cine ne scrie ?! Poate o mână nevăzută, mai tremurătoare sau mai sigură, ascunsă dincolo de linia orizontului.

          Poate lumea este de fapt o călimară imensă, plină de cerneală. Iar fiecare clipă, fiecare minut, reprezintă o particulă, un strop de cerneală care se adaugă unui şir de rânduri, scrise într-un limbaj indescifrabil, care conţine povestea noastră. Adică ne conţine pe noi.

          Sau, poate, dincolo de orizont nu există nicio mână, nicio altă raţiune, doar sfârşitul. Poate că noi, poveştile, ne scriem singure – aşa ne spunem, că avem posibilitatea de a ne face singuri destinul. Adică, de a ne scrie singuri poveştile (- orice poveste are povestea ei). Sau de a ne scrie singuri pe noi înşine. Am încercat să mă imaginez scriindu-mă pe mine şi lăsându-mă neterminat atunci când îmi este somn. Uneori fără picioare, incapabil de a merge mai departe, prins în eternul unei clipe, agăţându-mă de el, făcând tot posibilul să îmi las povestea neterminată, gândindu-mă că astfel sfârşitul nu îi va veni niciodată. Alteori mă las fără o mână, ca şi cum m-aş fi pedepsit pentru vreun furt pe care l-am comis cândva, sau pe care ştiu că îl voi comite, de aceea îmi aplic pedeapsa în avans. Mă las fără ochi, ca să nu mai văd, pentru că în noapte nu se mai poate distinge nimic, nu se mai pot ghici siluete, nu se mai pot recunoaşte personaje. Doar că nu mă pot scrie fără imaginaţie, fără simţuri şi mai ascuţite de absenţa unuia dintre ele. Atunci, în întuneric, chiar dacă ochii nu mă ajută simt ceva care începe să se zvârcolească, să se închege din amintiri, din priviri furate pe ascuns pe vremea în care aveam ochi, din zâmbete fluturate pe buze moi şi gingaşe. Şi cumva, din acea închegare mă continui pe mine însumi, cu atribute pe care poate nu le am, cu dorinţe care poate nu sunt ale mele, care poate sunt furate dintr-o altă poveste; sau inspirate de o altă poveste. Îmi dau seama că nu mă pot opri şi atunci îmi accept soarta; nu sunt o poveste care poate să rămână, nu nescrisă, ci în permanent proces de scriere. Nu sunt nici vreo particulă de cerneală, capabilă să se agaţe de peniţa unui stilou, să se usuce acolo, să rămână veşnic nespusă, doar ştearsă de timp, din ce în ce mai ştearsă, până când stiloul coboară din nou în negurile călimării, redându-i, astfel, vigoarea, oferindu-i viaţa veşnică.

          Mă tem de mine, pentru că îmi dau seama că sunt omul unei singure cărţi. Sau, de ce să mă consideraţi orgolios, mai bine spun: omul unei singure poveşti. Oricâte rânduri aş scrie, oricâte coperţi mi-ar cuprinde rândurile, cuvintele, literele, suferinţele, visele, gemetele, convulsiile, oricâte “sfârşit” voi pune sub un ultim rând, mereu voi şti că nu este sfârşitul. După acel cuvânt de final mă voi conştientiza mereu, ca o poveste care şi-a mai scris în capitol, dar care rămâne, în continuare, neterminată.

          “Ce mai faci”? mă întreabă cineva.

          “Ce să fac”, răspund, “aştept să mor”.

          “Şi tu eşti deprimat”?

          Nu, deloc. O poveste nu are cum să fie deprimată, ea eventual, poate să deprime. O poveste poate să inducă stări, să trezească vise, se scurme în sufletul celui care o cunoaşte, sau care începe să o cunoască. O poveste nu se poate deprima pe sine însăşi, eu aşa cred, deci nu pot să fiu deprimat. Mai ales că, dacă ne scriem singuri, dacă poveştile se scriu singure, habar nu au când îşi află sfârşitul. Deci…

          Acum îmi amintesc că mă mai întreba cineva, “când termini povestea”?

          “Povestea poate să mai aştepte”.

          Încă nu mi-am dat seama dacă ea îmi aparţine mie, sau eu îi aparţin ei.

Omul…

          “Omul este un animal dotat cu raţiune”. Aşa îmi spun mereu, pentru a îmi justifica acţiunile instinctuale, pentru a nu îmi imputa derapajele comportamentale, cedarea plăcută în faţa impulsului.

          Omul… ce este omul? Un animal. Dotat cu raţiune. Omul este…

          Îmi amintesc că îi spuneam cuiva, nu există om, numai noţiunea de om. Pentru că, în viaţa de zi cu zi, nu întâlnim decât oameni. Nu suntem nici uniformi, nici identici, şi atunci, întreaga omenire nu poate să fie redusă la nivelul singular al unui individ decât în cărţile de filosofie. Acelea care susţin că omul este un animal, un animal dotat, în anumite momente, cu raţiune. Deşi, mai degrabă îmi vine să dau crezare unor litere prinse între aceleaşi coperţi, dar pe o altă pagină: “Somnul raţiunii…”