Eins zu null şi alte fantasmagorii

          Acum, că tot a început Euro, promit că voi rezista tentaţiei de a face prea multe menţiuni “scriitoriceşti” la această competiţie. Mă simt obligat, totuşi, să mărturisesc un lucru. Atât de mult am ţinut cu nemţii sâmbătă încât există posibilitatea ca unii vecini să fi crezut că sunt violat când am strigat la golul lui Gomez. Asta este, chiar dacă aş fi vrut, nu puteam să ţin cu portughezii din două motive simple: Ronaldo şi Mourinho. Doi maimuţoi plini de sine pe care imbecilitatea unei lumi întregi i-a ridicat pe postamentele pe care se află. Într-un fel se repetă istoria “Imperiului” Portughez, care, după părerea mea, a fost cel mai slab de genunchi (chiar dacă se pretinde că s-a destrămat ultimul) şi care nici măcar nu ar trebui să poarte un asemenea nume. Comparaţi cu marile imperii, mai bine spus, cu adevăratele imperii, portughezii nu îmi par altceva decât maimuţe coborâte din cocotier, spre norocul lor, chiar în locul în care erau ţinute hărţile de navigaţie.

          Dar să lăsăm deoparte uşoara mea antipatie pentru naţia portugheză, despre altceva este vorba aici. Nu ştiu încă despre ce, nu mi-am dat seama, dar vedem pe parcurs. Simpatia mea pentru naţia germană datează de multă vreme, şi dacă de la o vârstă fragedă m-am declarat filogerman, acest lucru nu se datorează deloc statutului de favorită al naţionalei lor de fotbal la Mondiale sau la Europene.

          Există pentru această simpatie, sau cel puţin asta îmi vine acum în minte, două surse: filogermanismul unor personaje istorice demne de admiraţie, printre care un anumit mareşal, respectiv, sentimentul – de fapt sentimentele: mila şi admiraţia.

          Recunosc că uneori îmi este milă să văd că o naţiune ajunge să fie umilită în cel mai cumplit mod cu putinţă. Dar, în definitiv, asta nu este o problemă, ni s-a întâmplat şi nouă, li s-a întâmplat şi francezilor, şi englezilor, deci, de ce nu li s-ar întâmpla şi nemţilor?! Ceea ce este, însă, cu adevărat umilitor, este să accepţi statutul de naţie umilită. Triburile germanice, temute la vremea lor, necălcate în picioare nici măcar de Imperiul Roman, au căzut, într-un final, victime unei campanii mediatice agresive. Astfel, germanii au ajuns favoriţi la competiţiile fotbalistice, deşi, pe de altă parte, sunt consideraţi un popor violent, de dezaxaţi, de infatuaţi care se cred(eau) rasă superioară, de criminali în cel mai pur sens al cuvântului. Am mai cunoscut persoane care simpatizează cu naţionala Germaniei, dar probabil această simpatie se datorează faptului că, la nivel politic, au fost prezentate scuze pentru nişte lucruri pe care eu le caracterizez drept “evenimente nefericite”, nicidecum altfel.

          Acum să fim serioşi… neamţul, ăla de rând, comun, tipic, o avea ochi albaştri şi păr blond, dar face foarte bine trei lucruri: bea bere, îngurgitează cârnaţi şi îşi face treaba aşa cum trebuie, face lucruri de calitate. Dominaţia mondială nu îl interesează, iar cuceririle şi le doreşte, de obicei, în plan fotbalistic. Aşa că nu mă îndoiesc, mare bucurie pe el sâmbătă seara când… einz zu null!

          Să revenim puţin, cumva înainte de respectivul rezultat. Nemţii îmi atrag simpatia şi pentru faptul că au, uneori, acel statut de copii handicapaţi, de oameni spălaţi pe creier care nu neagă evidenţa, chiar dacă le este potrivnică. Dar, în acelaşi timp, sunt caracterizaţi de teama şi de disconfortul de a afla adevăruri. În definitiv, este mai uşor să îţi ceri scuze şi să pleci capul. Unele lucruri nu trebuie cercetate, trebuie doar crezute şi acceptate.

          Cunosc un neamţ, simpatic; pe alocuri foarte simpatic – mai ales atunci când are acel aer de copil handicapat, de autist care are neapărată nevoie de protecţie. Vă mărturisesc, are un spirit fantastic, de neamţ până în măduva oaselor. Adică, dacă ăsta este şurub, de ce să spunem că este piuliţă? Şi, în definitiv, ce are piuliţa cu pogromul?! Pogrom era? Da, pogrom, că altceva nu a fost.

          În primul ei meci la Euro, Germania a supus maimuţoii portughezi cu aere de reprezentanţi ai vreunui imperiu – eins zu null. De remarcat este că încă nu şi-au cerut scuze, dar, mai ales, că nu au plătit despăgubiri. Tare îmi este, însă, că o să apară Mourinho înlăcrimat, cerând socoteală pentru un weekend compromis şi atunci… nu mă pot opri să nu mă întreb: eins zu null, dar pentru cine?!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s