Dialoguri

          Aş putea să vorbesc despre ea ore în şir, dar numai cu mine. Nu aş mărturisi nimănui ce înseamnă ea, cine este, cum este… îmi este cel mai teribil secret, unul pe care îl ascund de multe ori până şi faţă de mine. Doar îi pronunţ numele, şoptit, aproape adormind, cu ochii închişi, savurându-l, aşa cum un altul savurează interiorul unei femei simţindu-i fierbinţeala trupului. Nu ştiu ce îmi este, nu ştiu dacă îmi este vis sau realitate, dacă îmi este dorinţă sau spaimă, coşmar sau ideal. Vă mărturisesc cu cea mai mare sinceritate, nu ştiu ce îmi este ea, deşi uneori cred că nu îmi mai este decât cea mai cruntă nepăsare dintre toate. Nu îmi mai este decât moartea mea, psihică, sentimentală, deziluzie şi indiferenţă faţă de înflăcăratul care am fost cândva.

        Cineva mi-a reproşat odată că uneori, în fierbinţeala vorbelor, devin mult prea sexual pentru suportabilitatea… da, pentru suportabilitatea persoanelor asexuale. Asta o spun eu, punctele de suspensie nu contează niciodată, la fel cum frazele neterminate nu au greutatea acelora încheiate. Încheiate indiferent cum, bine, prost, la şireturi sau ca un sutien, la spate – în definitiv nimănui nu îi pasă cum se termină lucrurile, important este să se termine repede. Mai puţin în materie de sexualitate, acolo de cele mai multe ori precocitatea nu este o senzaţie, întâmplare, accident, pe placul nimănui. Aşa mi s-a reproşat, că în anumite privinţe aş fi mult prea sexual, deşi am mai mărturisit-o, nu fumez, nu beau, cu femei nu umblu.

           În definitiv, o altă femeie, în locul ei, ar fi ca un bandaj aplicat peste o rană nedezinfectată. Şi încă nu am găsit pe nimeni care să se ofere să îmi sugă veninul din piept, să îl scuipe afară şi să facă loc unei noi fluctuaţii de sânge – un sânge pe care să îl facă să şi clocotească. Oare asta înseamnă că am murit? Nu ştiu ce să cred… am mai citit despre morţii ne-morţi, dar mereu mi s-au părut înspăimântători, iar eu sunt frumos…

         Mi se întâmplă, de multe ori, totuşi, să mă înspăimânt de mine. Nu ştiu de ce… de fapt ştiu. Pentru că mă simt un spectru al celui care am fost cândva la braţul ei, o umbră care zadarnic mai încearcă să evolueze la stadiul de trup, poate o maimuţă care, deşi bipedă, nu va trăi atât de mult încât să ajungă la stadiul de om.

         Nu v-am spus? Eu nu cred în Dumnezeu, eu mă trag din maimuţă, deşi de multe ori am impresia că mai degrabă maimuţa s-a retras din mine. De parcă i-ar păsa cuiva… Îmi reproşa cineva, cândva, că sunt, uneori, prea aplecat către sexualitate. Ca şi cum gândurile mele la buzele alteia i-ar fi scormonit în orgoliu, la fel cum un băţ scormoneşte între inelele unui şarpe, lovindu-l, zgâriindu-i solzii, iritându-l, dar mai ales, speriindu-l atât de mult încât să îl convingă să muşte. Iar mie nu mi s-a mai dăruit nimeni într-atât de mult încât să îmi ceară să-i permit să îmi sugă veninul din piept.

           Totuşi, mai bine să vă spun un secret: sunt mai multe tipuri de venin. Unele înveninări duc la orbire şi la ură, altele la extremism, la crimă, la minciună, la seducţie fără folos şi cu urmări tragice, la distrugere, la… nu mai ştiu, nu mai ştiu ce vroiam să spun… Există veninuri mai otrăvitoare decât altele, precum acelea care chinuie nu când încep să curgă prin vene, ci atunci când sunt extirpate. “Am uitat-o”. În definitiv nici nu mai ştiu cine este cea care m-a muşcat în acea noapte întunecoasă, fără lună, lăsându-şi saliva pe pielea mea, scurgându-mi-se uşor pe gât, şi veninul adânc, din ce în ce mai adânc, mai cuprinzător, mai chinuitor. Nu ştiu cine este, nu ştiu cum arată, nu ştiu ce vrea… ştiu doar că unele veninuri sunt mai ucigătoare decât altele, deşi, mai nou, în fiecare clipă a delirului care mi-a mai rămas de trăit sper că ea nu este decât un şarpe de casă.

          Citisem o poveste despre nişte femei-şerpi, dar nu mi-o mai aduc aminte. Singura mea amintire este… ha! Nu, nu este ea, este doar uitarea ei. Nu mai am amintiri, am uitat tot… şi doar aştept nişte buze care să mi se lipească de piept, căutând să îmi scoată veninul, să îl soarbă până la ultima picătură. Pentru că abia atunci mi se vor opri şi mie convulsiile – asemănătoare unui şarpe decapitat care aşteaptă zvârcolindu-se apusul – lăsându-mă, în sfârşit, inert, în braţele celei care nu va avea timp să mă uite, în braţele aceleia ale cărei buze vor fi pătate de veninul alteia mult prea impregnat de al meu.

            Cum, nu v-am spus?! Cu ultima suflare am strigat-o, dar în locul ei mi-a răspuns tăcerea.

12 comentarii la “Dialoguri

  1. Samira spune:

    Probabil ca o doresti , cand esti „prea aplecat spre sexualitate” sentimentul e inlocuit de dorinta .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s