Gânduri

          Înainte să îmi vină şi mie vremea să plec, pentru că tuturor ne vine, i-aş cere unei femei frumoase să îşi aşeze gura acolo unde este trupul meu. Cu mult timp înainte aş renunţa să mai citesc, pentru că, îmi spunea cineva, cititul tâmpeşte – şi ultima mea dorinţă este să nu ajung tâmpit în preajma catafalcului. Uneori noaptea mă opresc din orice aş face şi încerc să anticipez cum îmi va veni mie rândul. Sunt momente în care mi se pare că mi s-ar potrivi o boală ucigătoare, poate nu lipsită de suferinţă, căreia să nu mă împotrivesc. Mi-am imaginat şi mi se pare dezgustător – o gloată de neamuri, de amici, de prieteni, de cunoscuţi, care să vină să mă încurajeze, să îmi ceară să fiu bărbat, să lupt cu boala, să nu cedez. Este foarte adevărat, cea mai mare greşeală pe care o poate săvârşi cineva este să renunţe. Dar sunt momente în care încăpăţânarea poate depăşi graniţa curajului devenind prostie. În alte momente îmi spun că m-aş sinucide, dacă nu mă ajunge boala aceea cruntă şi incurabilă înainte de a deveni neputincios. Eu pot orice, şi cel mai mult pe lumea aceasta mă tem de neputinţă. Dispreţuiesc sinuciderea ca act de laşitate, dar o preţuiesc ca act de demnitate. Nu mi-aş trage un glonţ în cap, ar fi păcat să îmi stric frumuseţea chipului… şi în niciun caz nu mi l-aş trage în gât. O asemenea idee, în cazul unei sinucideri din demnitate, nu numai că este dezgustătoare, dar anulează însăşi esenţa gestului în sine. Ştiţi ce se spune, cei care ameninţă că se sinucid nu fac altceva decât să cerşească o doză de atenţie de care au foarte mare nevoie. Ceilalţi, cei care eşuează în tentativa lor de a îşi pune capăt vieţii, nu sunt decât nişte sinucigaşi lipsiţi de talent, dar, mai ales, farsori animaţi de o profundă dorinţă de a trăi.

           Sinuciderea este, în principiu, un eşec lamentabil al fiinţei umane, dacă luăm drept adevărată teoria conform căreia omul este o fiinţă adaptabilă. Cine nu se adaptează dispare, se desfiinţează – eventual cu un glonţ în tâmplă, sau în gât, după bunul simţ şi demnitatea fiecăruia. Ştiu, însă, că eu nu m-aş putea adapta unei situaţii în care aş deveni neputincios. Nu m-aş putea adapta să fiu o povară, un chin deşi, ca să vă daţi seama cât de egoist sunt, mai mult mă înspăimântă – decât că aş fi un chin pentru alţii – să fiu un chin pentru mine. Aşa gândesc acum, decât să ajung o ruină, prefer să nu le pot înţelege, să împietresc complet înainte de a îmi simţi căzând cărămizile. Este suficient să te întinzi comod pe spate şi să începi să priveşti departe. Atât de departe încât orizontul să rămână în urmă, nemişcat, neavând altă menire decât să te ascundă pe veci de ochii celorlalţi.

           Să mă iertaţi, uneori am tendinţa de a deveni macabru când mă las pradă gândurilor. Vă spuneam de o femeie… una frumoasă, căreia i-aş cere să îşi aşeze gura acolo unde este trupul meu. Şi simţindu-i buzele, mi le-aş umezi şi eu pe ale mele cu o băutură. Doar aşa, ca să îmi mai potolesc bătăile inimii. I-aş mângâia părul şi aş căuta să o privesc în ochi. Degetele mi s-ar împleti cu şuviţele ei fine, căutându-i curba lăptoasă a gâtului, dorindu-mi să îl simt – subţire, alb, fără urmă de glonţ în el, gata să fie atins de buze, gata să fie muşcat de dinţi. Gâturile au şi ele demnitatea lor şi este foarte posibil să o transmită întregului trup. Deşi… există situaţii în care trupuri lipsite de demnitate nu se revoltă împotriva gâtului decât arareori, în momentele critice în care laşitatea, nesimţirea şi slăbiciunea le cuprind sufletul ca o gheară, cerând crearea unui debuşeu, a unei supape prin care să se elibereze presiunea.

           Spuneam că cel mai mult mă tem de neputinţă; aşa este. Dar aproape la fel de mult mă tem că nu aş avea demnitate – deşi trăim într-o lume în care totul are un anumit preţ, inclusiv demnitatea. Vi s-a întâmplat vreodată să vă simţiţi săraci? Atât de săraci încât să fiţi incapabili să acceptaţi să păşiţi într-o ipotetică împărăţie a cerurilor? “Ferice cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor”. Uneori mă simt atât de sărac încât îmi vine să urlu, să recunosc în gura mare: ştiu că nu ştiu nimic. Dacă nu ştiu, înseamnă că nu am vrut să ştiu, că sunt ignorant. Urăsc ignoranţa deşi mă caracterizează, şi nu ştiu dacă nu cumva chiar ea este primul pas şi cel mai sigur către sărăcie. Uneori, totuşi, îmi resping ignoranţa – nu mă face să mă simt mai bogat, doar mă ajută să conştientizez gustul fad al tărâmurilor săracilor. Nu are a face, banii nu aduc fericirea… dar nici ignoranţa.

          Îmi vine să râd şi nu ştiu de ce. Cred că din cauza lui Tzatziki. Nu vă povestesc despre el… un individ care a avut la dispoziţie cinci zile să înveţe greaca – până la meciul Germaniei cu Grecia. Acum îmi pare rău că nu i-am cerut să înveţe greaca veche. Îmi vine să râd din ce în ce mai tare. Mi se întâmplă de multe ori să mă las purtat de gânduri, să intru în ele ca într-o peşteră adâncă din care pare că este imposibil să mai găsesc ieşirea şi să mă pomenesc râzând, ca un copil care se joacă într-o poiană verde, luminată fierbinte de raze incandescente de soare. Mă simt vesel, lipsit de temeri şi de poveri. Mi-am curăţat gândurile şi îmi vine să cânt. Îmi amintesc că citisem undeva, era un refren al Rezistenţei greceşti: “înainte să mor, eu îmi aprind o ţigară”. Sau mai bine asta să cânte el, Tzatziki, diseară.