Cerşetor

          Mi-am neglijat “Bijutierul”. Aş putea spune că este povestea pe care am scris-o în cea mai lungă perioadă de timp. De fapt, încă nu am scris-o, o am doar în cap şi mă mai gândesc la ea din când în când. Nu, sigur cea mai lungă poveste este aceea a vieţii mele, dar nu o scriu eu, doar contribui la ea, ca personaj principal. Îmi place să spun că omul îşi face singur destinul, dar uneori e mai uşor să cred că eu sunt doar personajul, altcineva este scriitorul.

         Mă întreba cineva, mai demult, ce fac atunci când nu pot să scriu. Se întâmplă ca scrisul să devină o corvoadă inimaginabilă, o activitate apăsătoare şi indezirabilă, chiar dacă la început a fost plăcere. Ce fac când nu pot să scriu?! Nu, mai bine nu zic. Este secretul meu şi îl ţin doar pentru mine, aşa cum îmi păstrez şi alte secrete, ascunse în cutia pieptului. E oare corect spus că pieptul ar fi o cutie? Eu aşa mă văd, un spin aşezat în anumite cutii, în care mai înţep din când în când; sau un gând care revine, periodic, în nişte minţi obosite de realitate. Aşa cred, că amintirile sunt poveşti trăite de posesor, şi revin atunci când acesta simte nevoia să se debranşeze cumva de la o realitate. Vă miraţi… de parcă sunt singurul căruia îi place de multe ori să evadeze în altă lume lipsită de graniţe!

         Astă noapte m-am văzut şi mi-am dat seama că sunt un cerşetor. Nu, bani nu cerşesc, doar îi iau cu împrumut, în cel mai rău caz, pe termen nelimitat. Totuşi, artiştii, în general, scriitorii în particular, sunt nişte cerşetori. Toţi, fără excepţie. Unii sunt inadaptaţi la rigori sociale, alţii sunt leneşi sau incapabili să facă altceva decât să caute să dea viaţă cuvintelor. Dar, fără excepţie, fie că sunt buni sau mediocri, geniali sau închipuiţi, toţi sunt cerşetori. Aşa cum m-am văzut şi pe mine…

          Nu eram îmbrăcat în zdrenţe, nu eram murdar, nu inspiram milă. Aveam privirea pierdută în zare şi mă jucam, între degete, cu nişte litere din alfabet. Trecătorii se uitau din când în când la mine, unii cu milă, alţii zâmbindu-mi, dar nimeni cu prea mult interes. De fapt, de ce să vă mint? Nimeni nu se uita la mine cu interes. Atunci am început să cerşesc. M-am aşezat în genunchi, în praf, şi am început să aranjez literele cu care mă jucasem până atunci într-o anumită ordine. Pe sub sprâncene, pe ascuns, aruncam ocheade trecătorilor grăbiţi. M-am prefăcut mai preocupat. Atât de preocupat încât acea stare devenise de-a dreptul reală, ceea ce m-a împiedicat să observ că cineva se oprise la mică distanţă de mine şi privea. I-am văzut în ochi curiozitatea, deşi se stăpânise să mă întrebe ce fac. Am împrăştiat literele cu o mişcare bruscă, apoi am început să le rearanjez, într-o altă succesiune, din ce în ce mai preocupat. Deodată, când mi-am ridicat puţin privirea, mi-am înghiţit cu repeziciune zâmbetul pe care îl simţeam născându-mi-se pe buze. Alţi câţiva trecători se opriseră şi priveau, mai mult sau mai puţin intrigaţi, cu mai mult sau cu mai puţin interes, ceea ce făceam. Unul s-a apropiat şi mi-a aruncat în grabă o literă. L-am urmărit cu privirea cum se depărtează, apoi am început să îi studiez darul. Avea litera aceea o formă pe care nu o mai văzusem niciodată. Mai degrabă era o neliteră, căreia eu trebuia să îi dau o formă pentru a o putea adăuga la cele cu care mă jucasem până atunci. Ceilalţi, cei rămaşi pe loc, mă priveau. M-am aplecat şi mai mult, în praf, stând în genunchi, devenind atât de preocupat de litere încât am uitat că în realitate cerşeam.

           În preocuparea mea devenisem un element al locului în care eram. Îmi pierdusem identitatea, devenisem parte din peisaj, obiect, nu om. Aşa mă simţeam; dacă dintr-un anumit loc prin care trec zilnic ar dispărea o bancă, i-aş observa absenţa. Dar dacă nu ar dispărea, aş fi atât de obişnuit cu prezenţa ei încât nici nu aş mai remarca-o. De fapt, aşa se întâmplă şi cu oamenii – nu ne vorbim săptămâni întregi, luni, ani. Din când în când ne mai îndreptăm gândurile unul spre altul, şi, parcă, este suficient să ştim… Să ştim că celalalt este undeva, în existenţa lui, în viaţa lui. Gândul acoperă, de multe ori, absenţele.

         Aşa eram şi eu, mai degrabă un gând al trecătorilor prin acel loc, nu mai eram om, nu mai eram o persoană, numai un element de decor căruia poţi să îi remarci doar absenţa. Dar, cu toate acestea, nu s-a întâmplat să nu se oprească cineva, să nu îmi arunce o literă din cauza căreia să fiu nevoit să stric toată succesiunea de alte litere, pentru a o lua de la început, căutând să o includ în noua construcţie şi pe ultima primită. Am auzit vorbe, şoapte, unii spuneau chiar că sunt nebun…

          Nu aş spune că cerşetorii sunt nebuni. Sunt oameni singuri, fără sprijin, sau oameni fără scrupule – depinde. Eu m-aş vedea mai degrabă fără scrupule, dar acest lucru nu mă face să îmi plec ochii atunci când mă privesc în oglindă. Scopul scuză mijloacele, nu este aşa? Spuneam că artiştii în general, şi, dacă este să particularizăm pe gustul meu, scriitorii, sunt, fără excepţie, cerşetori. Este adevărat că în orice perioadă istorică a universului a existat nevoia de mijloace de schimb – fie de bani, fie de produse destinate trocului. Scriitorul, ca oricare altul, are nevoie de mijloace pentru a putea trăi şi pentru a îşi putea continua activitatea – indiferent care îi este motivaţia. Dar, spre deosebire de alţi cerşetori, aceştia nu cer bani, cer altceva.

           În definitiv, toţi, fiecare dintre noi, cerşim acelaşi lucru, pentru că în sinea noastră, a oamenilor, fiecare este cerşetor. Depinde numai cum o facem, încovoiaţi, aplecaţi, îngenunchiaţi, în praf, sau cu spatele drept, fără mână întinsă, doar cu priviri nesigure aruncate pe sub sprâncene. Toţi vrem, toţi pretindem, dar nu obţinem. Şi dacă nu obţinem, cerşim. Ce? Eu cred că unele buze au dat deja o formă răspunsului: atenţie.

        Şi dacă stau să mă gândesc bine, cerşetor mai mare ca un scriitor eu nu îmi pot închipui. Pentru că el, la colţ de stradă, nu impresionează nici prin mutilări corporale, nici prin vaiete. El impresionează, sau măcar încearcă să o facă, printr-un joc cu litere. Ceea ce primeşte, pomana lui, este, mai degrabă, o povară, pentru că fiecare literă aruncată în locul unui ban strălucitor îl face să ia totul de la început. Oamenii trec, îl privesc şi, poate din milă, poate din interes, îi aruncă o literă – poate cu ea îşi poate termina jocul ca să plece acasă. “Cât costă o literă?! Nimic… Atunci o să îi arunc şi eu una nebunului care le cerşeşte” – spuneau. Însă acela din colb, cu mâinile pline de litere, nu face decât să strige mut, implorator: “Priviţi! Priviţi-mi sufletul”!

Anunțuri

2 comentarii la “Cerşetor

  1. dordefemeie spune:

    Impresionant si adevarat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s