Nu aş putea spune de ce băutura mea preferată a devenit, de la un timp, romul. Are o savoare aparte, o aromă pe care nu am mai întâlnit-o şi o putere cel puţin ciudată. Putere, nu tărie, este o diferenţă… nu aş putea spune de ce are puterea de a mă face să visez cu ochii deschişi, căutând un punct de sprijin în infinit, apăsându-mi greu umerii şi pleoapele, fără a îmi pune, însă, poveri în spate. Este o băutură ciudată – dacă ar fi să mă iau după vorbele cuiva care spunea că este o băutură scârboasă, aş spune că nu poţi decât să îl urăşti sau să îl iubeşti. Iar eu…

           Nu aş putea spune de ce, dar primul lucru la care mă gândesc în momentul în care îi simt aroma înţepătoare în nări sunt coapsele unei femei. Nu ale unei femei anume, ale unei femei în general – coapse ferme, sculptate, puţin apropiate dar în acelaşi timp puţin depărtate, gata să primească drept tribut un sărut cu aromă dulce şi miros puţin aspru. De acolo este uşor, fantezia nu trebuie decât să îşi deschidă aripile şi să îşi ia zborul. Sunt ciudate coapsele întredeschise ale unei femei – de fiecare dată arată prea mult şi, totuşi, mai puţin decât trebuie. Într-un fel sunt ca viaţa, te atrag, te fac să visezi, să speri, să doreşti… dar nu ştii exact ceea ce urmează să primeşti.

           Dacă acesta ar fi un dialog cu mine însumi, vă spun sincer că nu ştiu în ce parte s-ar îndrepta. Nu pot scrie un tratat despre coapsele întredeschise ale unei femei – cu femei nu umblu. Şi totuşi, în anumite momente de plutire, ca oricine, visez, îmi doresc o atingere, un sărut, o coapsă pe buze, sau sub ele, între dinţi… Pe de altă parte, gândurile, înainte de a fi deturnate, mi se îndreptaseră spre rom. Nu, nu beau, dar îmi închipui că ambele, şi coapsele şi romul sunt dulci, foarte dulci.

           Am auzit că romul, ajuns pe buze, apoi în gură şi alunecând pe gât, arde. Dar nu aş putea spune dacă arde la fel de tare ca şi coapsele unei femei, ca şi dorul de ele, ca o dorinţă nedefinită pe care o simţi în coşul pieptului sau în vintre. Cine ştie s-ar putea pronunţa mai bine, deşi eu, dacă aş fi întrebat, le-aş aşeza pe picior de egalitate. Pentru că, de multe ori (aşa mi se pare) coapsele unei femei sunt indispensabile unui pahar de rom şi invers, un pahar de rom este indispensabil unor coapse de femeie.

          O priveam zâmbindu-mi, jucându-se cu degetele în păr şi depărtându-şi uşor coapsele, ca pentru a face loc privirii mele. Şi abia dacă mai auzeam vorbele stupide ale unui comesean – să îmi fie iertată exprimarea nescriitoricească – bătut în cap care spunea: “Nichita Stănescu?! Ăla nu e poet, e beţivan! Nu scria nimic dacă nu avea alcool în sânge! Nevastă-mea, în schimb, are un talent”…

           Ştiţi cum a murit Poe? Părăsit de toţi, mort de beat, undeva prin nişte boscheţi. Fără casă, fără familie, poate doar cu o sticlă de rom alături. Uneori îmi doresc să fiu el, şi acelea sunt momentele în care regret cel mai mult că nu pot savura un pahar de rom şi coapsele unei femei…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s