For the taste of things to come

          Cei care mă cunosc ştiu… nu fumez, nu beau, cu femei nu umblu. Cu toate astea, nu m-au primit la mănăstire când mi-au aflat preferinţele muzicale. Li s-o fi părut lor că aş avea legătură cu vreo sectă… Rockul nu mai este de mult doar o mişcare de revoltă, un contraatac la o ordine prestabilită, dar nu şi-a pierdut nici din densitate nici din intensitate. Poate de aceea este singurul gen muzical care, (de) la un anumit moment, poate pretinde că a devenit un cult. Azi începe OST Fest!

Zwei zu eins şi efectele globalizării

          Îmi amintesc că olandezii se revoltaseră acum ceva zile, pentru o anumită manifestare rasistă a ucrainenilor. Şi, colac peste pupăză, ameninţau că dacă asemenea lucru se va întâmpla într-un meci oficial, vor ieşi de pe teren în semn de protest. Am eu un amic bun care ar spune: “dacă nu vrei să ţi se reproşeze că eşti negru, du-te la tine, acolo, în Africa”. Eu nu aş spune chiar aşa, în definitiv fiecare trebuie luat ca atare, cu bune şi cu rele, şi acceptat sau îndepărtat – după caz – indiferent de culoarea pielii. Faptul că olandezii nu realizează că omenirea în general a fost mereu rasistă, precum şi faptul că acest melanj atât de pregnant între rase este un efect al colonizării, respectiv al globalizării, este problema lor. Cu riscul de a părea mai rasist decât sunt, am impresia că în această privinţă, a rasismului, se manifestă, într-un anumit fel, o contradicţie a două drepturi fundamentale ale omului: dreptul la liberă exprimare şi dreptul la demnitate.

          Dar să lăsăm problemele juridice în seama celor care se pricep şi rasismul în seama celor care sunt interesaţi să îl susţină sau, după caz, să îl condamne. Cât despre globalizare, problema este alta, nicidecum aceea că ucrainienii răcneau ca maimuţele când jucătorii de culoare ai Portocalei atingeau mingea. Globalizarea este o lamă cu două tăişuri, până şi în fotbal.

          Normal că am exultat la golurile lui Gomez, care culmea, nu este nici blond, şi nu are nici ochi albaştri. Acum am o nouă teamă… Mourinho nu s-a arătat în lacrimi pe la televiziuni, pretinzând Germaniei scuze şi despăgubiri. Dar la fel de bine, ar putea spune: “Gomez? Nu e neamţ, dacă mă gândesc bine, ar putea fi chiar portughez”. Da, mă tem ca nu cumva, invocându-se o asemenea ipoteză, celebrul antrenor să nu ceară forurilor fotbalistice retragerea golurilor marcate de atacantul german şi înscrierea lor în dreptul Portugaliei – pentru că eu îl cred în stare. Totuşi, până să ajungem să îl privim pe Gomez nu numai ca un efect al globalizării, dar şi ca marcator împotriva Spaniei, o nouă rundă de aplauze; la scenă deschisă şi în picioare!

Ruine

           Se spune că numai atunci când ajungi o ruină poţi înţelege ruinele; indiferent că ruinarea survine pe plan fizic sau psihic. Pe plan material nu e important, acolo mereu se poate lua totul de la capăt.

Rock, mătuşă!

          Mi-am amintit brusc de acel „rock, mătuşă!” scrijelit cu mână nesigură pe un perete alb, din cauza unei poluări fonice căreia i-am făcut faţă cu stoicism. Se spune că răzbunarea este arma prostului, dar mie îmi place să o consider dulce. Cu siguranţă nu sunt singurul, aşa îmi place să cred, că nu există om care să nu se fi răzbunat vreodată. Cei care nu au făcut-o nu mi se par demni de aplombul cu care afirmă un asemenea lucru, ci mai degrabă incapabili să croiască o răzbunare reală. Aşa cred, că nerăzbunătorii sunt de fapt laşi care nu au curajul să întoarcă palma pe care au primit-o.

          Răzbunarea poate îmbrăca multe forme şi poate avea multe gusturi, inclusiv unul amar. Nu vreau să aprofundez subiectul, nu încă… Totuşi, mi se pare că răzbunarea poate să fie motorul unui întreg univers, un unic motiv al celui nedreptăţit de a nu îşi pune capăt vieţii, un izvor de curaj în înfruntarea unei persoane sau a unei situaţii.

         S-ar spune că oamenii răzbunători sunt răi, deşi, dacă ar fi în locul lor, cei care îi condamnă ar considera aceleaşi fapte o îndreptare a unui rău, o plată, spălarea unui afront şi îndreptarea unei nedreptăţi. Cum se duce la capăt o răzbunare? De cele mai multe ori într-un mod artistic… şi rock, mătuşă!

Eins zu null şi alte fantasmagorii

          Acum, că tot a început Euro, promit că voi rezista tentaţiei de a face prea multe menţiuni “scriitoriceşti” la această competiţie. Mă simt obligat, totuşi, să mărturisesc un lucru. Atât de mult am ţinut cu nemţii sâmbătă încât există posibilitatea ca unii vecini să fi crezut că sunt violat când am strigat la golul lui Gomez. Asta este, chiar dacă aş fi vrut, nu puteam să ţin cu portughezii din două motive simple: Ronaldo şi Mourinho. Doi maimuţoi plini de sine pe care imbecilitatea unei lumi întregi i-a ridicat pe postamentele pe care se află. Într-un fel se repetă istoria “Imperiului” Portughez, care, după părerea mea, a fost cel mai slab de genunchi (chiar dacă se pretinde că s-a destrămat ultimul) şi care nici măcar nu ar trebui să poarte un asemenea nume. Comparaţi cu marile imperii, mai bine spus, cu adevăratele imperii, portughezii nu îmi par altceva decât maimuţe coborâte din cocotier, spre norocul lor, chiar în locul în care erau ţinute hărţile de navigaţie.

          Dar să lăsăm deoparte uşoara mea antipatie pentru naţia portugheză, despre altceva este vorba aici. Nu ştiu încă despre ce, nu mi-am dat seama, dar vedem pe parcurs. Simpatia mea pentru naţia germană datează de multă vreme, şi dacă de la o vârstă fragedă m-am declarat filogerman, acest lucru nu se datorează deloc statutului de favorită al naţionalei lor de fotbal la Mondiale sau la Europene.

          Există pentru această simpatie, sau cel puţin asta îmi vine acum în minte, două surse: filogermanismul unor personaje istorice demne de admiraţie, printre care un anumit mareşal, respectiv, sentimentul – de fapt sentimentele: mila şi admiraţia.

          Recunosc că uneori îmi este milă să văd că o naţiune ajunge să fie umilită în cel mai cumplit mod cu putinţă. Dar, în definitiv, asta nu este o problemă, ni s-a întâmplat şi nouă, li s-a întâmplat şi francezilor, şi englezilor, deci, de ce nu li s-ar întâmpla şi nemţilor?! Ceea ce este, însă, cu adevărat umilitor, este să accepţi statutul de naţie umilită. Triburile germanice, temute la vremea lor, necălcate în picioare nici măcar de Imperiul Roman, au căzut, într-un final, victime unei campanii mediatice agresive. Astfel, germanii au ajuns favoriţi la competiţiile fotbalistice, deşi, pe de altă parte, sunt consideraţi un popor violent, de dezaxaţi, de infatuaţi care se cred(eau) rasă superioară, de criminali în cel mai pur sens al cuvântului. Am mai cunoscut persoane care simpatizează cu naţionala Germaniei, dar probabil această simpatie se datorează faptului că, la nivel politic, au fost prezentate scuze pentru nişte lucruri pe care eu le caracterizez drept “evenimente nefericite”, nicidecum altfel.

          Acum să fim serioşi… neamţul, ăla de rând, comun, tipic, o avea ochi albaştri şi păr blond, dar face foarte bine trei lucruri: bea bere, îngurgitează cârnaţi şi îşi face treaba aşa cum trebuie, face lucruri de calitate. Dominaţia mondială nu îl interesează, iar cuceririle şi le doreşte, de obicei, în plan fotbalistic. Aşa că nu mă îndoiesc, mare bucurie pe el sâmbătă seara când… einz zu null!

          Să revenim puţin, cumva înainte de respectivul rezultat. Nemţii îmi atrag simpatia şi pentru faptul că au, uneori, acel statut de copii handicapaţi, de oameni spălaţi pe creier care nu neagă evidenţa, chiar dacă le este potrivnică. Dar, în acelaşi timp, sunt caracterizaţi de teama şi de disconfortul de a afla adevăruri. În definitiv, este mai uşor să îţi ceri scuze şi să pleci capul. Unele lucruri nu trebuie cercetate, trebuie doar crezute şi acceptate.

          Cunosc un neamţ, simpatic; pe alocuri foarte simpatic – mai ales atunci când are acel aer de copil handicapat, de autist care are neapărată nevoie de protecţie. Vă mărturisesc, are un spirit fantastic, de neamţ până în măduva oaselor. Adică, dacă ăsta este şurub, de ce să spunem că este piuliţă? Şi, în definitiv, ce are piuliţa cu pogromul?! Pogrom era? Da, pogrom, că altceva nu a fost.

          În primul ei meci la Euro, Germania a supus maimuţoii portughezi cu aere de reprezentanţi ai vreunui imperiu – eins zu null. De remarcat este că încă nu şi-au cerut scuze, dar, mai ales, că nu au plătit despăgubiri. Tare îmi este, însă, că o să apară Mourinho înlăcrimat, cerând socoteală pentru un weekend compromis şi atunci… nu mă pot opri să nu mă întreb: eins zu null, dar pentru cine?!

De duminică (electorală)

          Revenit nu de mult pe fetidele meleaguri bucureştene, în acest mic Paris al pisicilor mai mult vagaboande decât aristocrate, în această replică ridiculizantă a Los Angelesului (asta o spun pentru că de nicăieri apăruseră cumva din asfalt nişte palmieri maiestuoşi şi presimţeam că se apropie şi plaja dacă nu dispăreau palmierii), în oraşul străbătut de râul cu numele atât de nobil care face Tamisa şi Sena să se scurgă ruşinate prin albiile lor, sau, pe scurt, ca să nu o mai lungim, pe maidanul ăsta împuţit, mă trezesc chemat la vot; de preşedinte. Bine, şi de ăla din fruntea ţării, dar mai important, crucial, chiar, de preşedintele de bloc, simpatizant al unui anumit partid. “Să vii, dom’le, să votezi, că în mîinile noastre este… ” … bla bla bla. Nu vreau să redau toată vorbăria înşirată, nu am fost nici prea atent dar, mai cu seamă, aceste rânduri sunt unele serioase, nicidecum o glumă, şi până şi cel mai mic zâmbet ar scădea concentrarea cititorului care le-ar parcurge în grabă, făcând uitată importanţa lor vitală. Poate nu pentru patrie – mă refer la importanţa vitală pe care o aminteam – ci pentru conştiinţa rumânului, a rumânului neaoş de care mă simt legat cu din ce în ce mai multă silă. Pentru că, dragi votanţi, a fost o vreme în care spuneam: “nu îmi este ruşine că sunt român, îmi este ruşine că sunt alţii”. Dar de atunci s-au mai schimbat lucrurile şi obrazul începe să îmi crape din ce în ce mai des atunci când trebuie să îmi mărturisesc apartenenţa la poporul ăsta nenorocit.

          “Să vii, dom’le, să votezi” îmi spune bezmeticul ăsta de preşedinte, scrutând cu privirea orizontul gri-nespălat al rădăcinii blocului. Şi uite aşa, m-am hotărât să mă duc. Că deh, este nu obligaţia, ci datoria mea de cetăţean… mai mult sau mai puţin turmentat, care habar nu are cu cine să voteze. Pentru că, să fim serioşi, oricât de visător aş fi, şi oricât de rupt de cele telurice, Aristotel, cu tiranul-filosof la care visa, m-ar întrece până şi la un campionat sătesc al măscăricilor. Aşa mi se pare mie, cel puţin, că opţiunile de vot sunt atât de limitate încât… Nu. Opţiunile de vot, în realitate, lipsesc cu desăvârşire. Şi să vă mai spun ceva: clasa politică nu este în totalitate coruptă. Clasa politică este, în deplinătatea ei şi prin excelenţă, proastă. Tâmpită. Stupidă. Oameni fără studii care, chiar dacă pot prezenta toţi diplome cumpărate, nu au avut capacitatea (intelectuală) de a profesa o altă meserie. Politicianul român nu este altceva decât un individ fie leneş şi incapabil căruia Declaraţia Drepturilor Omului i-a dat o a doua şansă. Aşa spune Declaraţia, că toţi avem dreptul la viaţă, iar ei, ca să nu moară de foame, s-au pus, vorba vine, în serviciul comunităţii, că doar nu era să trăiască dintr-un amărât de ajutor de şomaj, sau dintr-o biată indemnizaţie de handicap.

          Şi atunci, cum să ne neglijăm, dragilor, nu obligaţia, ci dreptul fundamental, stabilit prin Constituţie, de a ne alege conducătorii?! Nu, nu se poate, refuz aşa ceva, pentru că este sigur, un popor îşi are liderii pe care îi merită. Chiar dacă, pe de altă parte, s-ar putea spune să îţi alegi lideri buni pentru a nu rămâne cu cei proşti…

          Ca atare, eu mă duc la vot, mă duc să dau cu ştampila, acolo, între chenarele în care sunt trecute numele celor care au ales o viaţă de sacrificiu, urmărind cu obstinaţie şi fără odihnă binele comunităţii. Spun între, pentru că sunt atât de impresionat de toţi încât simt că alegându-l pe unul l-aş nedreptăţi pe un altul. Şi să îmi fie cu iertare dacă, votând, mă voi gândi că piesa pentru duminica aceasta se potriveşte perfect acestei clase politice căreia nu i-aş mai cere nimic altceva decât să nu îi mai facă pe Brătieni să se răsucească în groapă.

          2010. Şi votare inspirată!

Iunie

          Mi se întâmplă, din când în când, să uit cum lupt să mă eliberez din chingile timpului. Spuneam că eu plec dar revin… ca să realizez că a venit rândul unei luni să plece, a unui anotimp întreg. Iunie; vară; căldură; soare. Nu, mări de soare! Şi noi deliruri pe drumul spre celălalt ţărm unde, probabil, voi descoperi un nou continent, o nouă lume.