Botez

          Dacă ar fi posibil să mă caracterizeze cineva printr-un singur cuvânt, acela ar putea fi “hulitor”. Lăsând deoparte cele şapte păcate capitale care sunt atât de capitale încât într-un mod sau altul îşi găsesc prea repede şi prea uşor iertarea, eu mi-am ales altul. Mândria nu mai este de mult păcatul meu favorit, pentru că un Dumnezeu atât de îndurător mi l-ar trece imediat cu vederea văzându-mă nu numai pocăit, dar, mai ales, atât de simpatic.

         Hula, în schimb, defăimarea, luarea în râs a numelui Domnului, este singurul păcat care atârnă ca un lanţ cu ghiulea de piciorul unui condamnat căruia i-ar creşte aripi şi ar încerca să îşi ia zborul. Nu de alta, dar în cazul în care credinţa mea uşor reîncarnaţionistă ar fi eronată, dacă într-adevăr după moarte nu mai există decât o viaţă, cea veşnică, vreau să mă asigur că de-a lungul ei nu mă voi plictisi printre norişori albi şi roz, ascultând sunete sporadice de harpă.

          Mă înspăimântă mult plictiseala, monotonia, deşi, dacă s-ar face clasamente, în goana mea nebună de a mă feri de ele aş ajunge să ocup unul dintre primele locuri. Aşa se întâmplă, cei care se grăbesc ajung mai repede, dacă nu cumva primii, şi în anumite situaţii chiar primesc medalii. Parcă mă şi văd: fugind cu toate forţele de monotonie, medaliat cu aur pentru cea mai monotonă dintre vieţi.

          Se întâmplă să nu fie adevărată zicala bătrânească “ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”. M-a văzut, într-o noapte, o necunoscută şi, apropiindu-se de mine, mi-a spus că nu pot să fiu altceva decât scriitor sau muzician. “Greşit”, i-am spus. Meseria mea este alergatul, fuga. Să fug cât mai mult de o viaţă normală, trăită într-un mod normal. Şi, culmea, cei care trăiesc cel mai puternic această teamă, ajung să devină monotoni, plictisiţi şi plictisitori, singurele variaţii fiind între bere, vin, rom, brunete, blonde şi roşcate.

          Uneori, monotonia unei vieţi indecente poate să devină mai apăsătoare decât monotonia care caracterizează omul normal, acela caracterizat de o singură aspiraţie: de a nu avea aspiraţii înalte. Lumea se învârte, în general, în jurul celor care nu au altă grijă decât ce să bage în burtă şi unde să se odihnească, din când în când, după lungul, obositorul şi îndobitocitorul procedeu de procurare a hranei. Noi, ceilalţi, ăştia înspăimântaţi de monotonie, ne învârtim în jurul lumii – a acelei lumi care se învârte în jurul celor despre care pomeneam înainte, şi nu facem altceva decât să ne minunăm, să ne înspăimântăm, să ne dorim să fugim şi, în cele din urmă, să rămânem împietriţi locului, statui diforme fără vreun înţeles. Adevărul este că, unde am putea fugi dintr-o singură lume? Doar în neant, dar fiecare plecare la vremea ei, mie aşa mi se pare!

          Îmi mai spun unii, “o să ajungi în iad, copile, acolo o să ajungi, să ştii”! Asta dacă li se mai poate spune “copii” celor care suferă traume majore. Am cunoscut pe cineva, de exemplu, care îşi motiva o anumită lăcomie printr-un trai mai mult decât modest, unul la limita subzistenţei. “Îmi era foame”, spunea, “şi de aceea simt nevoia să am frigiderul plin, mereu plin, pentru că dacă văd un raft mai gol am impresia că o să mor de foame”. Ce traumă! ar striga impresionaţi unii. Eu, în schimb, nu o consider aşa. Povestea mi se pare doar o scuză, o justificare a unei naturi lacome. Adevărata traumă, singura, este să simţi că ai ajuns la marginea hărţii, că lumea nu se mai întinde, dimpotrivă, se strânge, devine din ce în ce mai mică, atât de mică încât o pereche de aripi se deschide din ce în ce mai greu şi sfârşeşte prin a dispărea din cauza unei atrofieri permanente. Da, asta da traumă! Poate din acest motiv au căzut unii îngeri. Poate de asta au dispărut îngerii…

        Mi s-a întâmplat într-o noapte un lucru pe care unii l-ar numi ciudat: am fost botezat. Numelui meu i s-au adăugat anumite particule… aş spune chiar molecule, dar nu ar fi corect din toate punctele de vedere să consideri că manifestarea unei posesiuni ar avea ceva de-a face cu două-trei molecule. Trei, trei nu două… deşi, la fel de bine m-aş putea întreba, extrapolând, nu cumva fiecare literă în parte este o moleculă a unui cuvânt? Să revin… Am fost botezat, impunându-mi-se posesiunea, negându-mi-se libertatea de a îmi aparţine mie şi, automat, hotărârea mea de a aparţine tuturor şi nimănui. Mi s-a părut ciudat. Apoi am negat. Asupra mea nu există posesiune, poate doar o închipuire a unei asemenea stări de fapt – în niciun caz de drept. Şi am mai simţit pe frunte ceva umed, ca o picătură, ca o lacrimă, care mi se scurgea în jos, spre rădăcina nasului. Cred că acesta este singurul botez pe care l-am primit cu adevărat de bună voie. Nu era apă sfinţită, îmi place să cred că nici nu era apă, nici dulce, nici sărată, ci sânge. Mi-ar fi imposibil să mă botez în altceva în acest sacrificiu nebunesc, inuman, barbar, al ultimilor mei îngeri – ultim gest care îmi era necesar pentru a mă putea arunca în braţele celor mai înfiorători demoni ai mei.

Anunțuri