Botez

          Dacă ar fi posibil să mă caracterizeze cineva printr-un singur cuvânt, acela ar putea fi “hulitor”. Lăsând deoparte cele şapte păcate capitale care sunt atât de capitale încât într-un mod sau altul îşi găsesc prea repede şi prea uşor iertarea, eu mi-am ales altul. Mândria nu mai este de mult păcatul meu favorit, pentru că un Dumnezeu atât de îndurător mi l-ar trece imediat cu vederea văzându-mă nu numai pocăit, dar, mai ales, atât de simpatic.

         Hula, în schimb, defăimarea, luarea în râs a numelui Domnului, este singurul păcat care atârnă ca un lanţ cu ghiulea de piciorul unui condamnat căruia i-ar creşte aripi şi ar încerca să îşi ia zborul. Nu de alta, dar în cazul în care credinţa mea uşor reîncarnaţionistă ar fi eronată, dacă într-adevăr după moarte nu mai există decât o viaţă, cea veşnică, vreau să mă asigur că de-a lungul ei nu mă voi plictisi printre norişori albi şi roz, ascultând sunete sporadice de harpă.

          Mă înspăimântă mult plictiseala, monotonia, deşi, dacă s-ar face clasamente, în goana mea nebună de a mă feri de ele aş ajunge să ocup unul dintre primele locuri. Aşa se întâmplă, cei care se grăbesc ajung mai repede, dacă nu cumva primii, şi în anumite situaţii chiar primesc medalii. Parcă mă şi văd: fugind cu toate forţele de monotonie, medaliat cu aur pentru cea mai monotonă dintre vieţi.

          Se întâmplă să nu fie adevărată zicala bătrânească “ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”. M-a văzut, într-o noapte, o necunoscută şi, apropiindu-se de mine, mi-a spus că nu pot să fiu altceva decât scriitor sau muzician. “Greşit”, i-am spus. Meseria mea este alergatul, fuga. Să fug cât mai mult de o viaţă normală, trăită într-un mod normal. Şi, culmea, cei care trăiesc cel mai puternic această teamă, ajung să devină monotoni, plictisiţi şi plictisitori, singurele variaţii fiind între bere, vin, rom, brunete, blonde şi roşcate.

          Uneori, monotonia unei vieţi indecente poate să devină mai apăsătoare decât monotonia care caracterizează omul normal, acela caracterizat de o singură aspiraţie: de a nu avea aspiraţii înalte. Lumea se învârte, în general, în jurul celor care nu au altă grijă decât ce să bage în burtă şi unde să se odihnească, din când în când, după lungul, obositorul şi îndobitocitorul procedeu de procurare a hranei. Noi, ceilalţi, ăştia înspăimântaţi de monotonie, ne învârtim în jurul lumii – a acelei lumi care se învârte în jurul celor despre care pomeneam înainte, şi nu facem altceva decât să ne minunăm, să ne înspăimântăm, să ne dorim să fugim şi, în cele din urmă, să rămânem împietriţi locului, statui diforme fără vreun înţeles. Adevărul este că, unde am putea fugi dintr-o singură lume? Doar în neant, dar fiecare plecare la vremea ei, mie aşa mi se pare!

          Îmi mai spun unii, “o să ajungi în iad, copile, acolo o să ajungi, să ştii”! Asta dacă li se mai poate spune “copii” celor care suferă traume majore. Am cunoscut pe cineva, de exemplu, care îşi motiva o anumită lăcomie printr-un trai mai mult decât modest, unul la limita subzistenţei. “Îmi era foame”, spunea, “şi de aceea simt nevoia să am frigiderul plin, mereu plin, pentru că dacă văd un raft mai gol am impresia că o să mor de foame”. Ce traumă! ar striga impresionaţi unii. Eu, în schimb, nu o consider aşa. Povestea mi se pare doar o scuză, o justificare a unei naturi lacome. Adevărata traumă, singura, este să simţi că ai ajuns la marginea hărţii, că lumea nu se mai întinde, dimpotrivă, se strânge, devine din ce în ce mai mică, atât de mică încât o pereche de aripi se deschide din ce în ce mai greu şi sfârşeşte prin a dispărea din cauza unei atrofieri permanente. Da, asta da traumă! Poate din acest motiv au căzut unii îngeri. Poate de asta au dispărut îngerii…

        Mi s-a întâmplat într-o noapte un lucru pe care unii l-ar numi ciudat: am fost botezat. Numelui meu i s-au adăugat anumite particule… aş spune chiar molecule, dar nu ar fi corect din toate punctele de vedere să consideri că manifestarea unei posesiuni ar avea ceva de-a face cu două-trei molecule. Trei, trei nu două… deşi, la fel de bine m-aş putea întreba, extrapolând, nu cumva fiecare literă în parte este o moleculă a unui cuvânt? Să revin… Am fost botezat, impunându-mi-se posesiunea, negându-mi-se libertatea de a îmi aparţine mie şi, automat, hotărârea mea de a aparţine tuturor şi nimănui. Mi s-a părut ciudat. Apoi am negat. Asupra mea nu există posesiune, poate doar o închipuire a unei asemenea stări de fapt – în niciun caz de drept. Şi am mai simţit pe frunte ceva umed, ca o picătură, ca o lacrimă, care mi se scurgea în jos, spre rădăcina nasului. Cred că acesta este singurul botez pe care l-am primit cu adevărat de bună voie. Nu era apă sfinţită, îmi place să cred că nici nu era apă, nici dulce, nici sărată, ci sânge. Mi-ar fi imposibil să mă botez în altceva în acest sacrificiu nebunesc, inuman, barbar, al ultimilor mei îngeri – ultim gest care îmi era necesar pentru a mă putea arunca în braţele celor mai înfiorători demoni ai mei.

Anunțuri

13 comentarii la “Botez

  1. Camelia spune:

    Ştii cum e cu fiecare literă în parte, drag domn? că oarecum, pare că ştii câte ceva despre alchimia lor, a literelor.
    O literă are înlăuntrul ei putere, e o forţă care în cataliză cu altele litere, prin acea chimie (că tot pomeneai de molecule) tentaculară se transformă în fascinaţia cuvântului; devine un corp vrăjit, corp magic care dezlănţuie taine şi mister, le tutelează.
    O literă, drag domn, este un eon care are în el toate încăneaflatele.
    O dată ce cuvintele te-au sedus, nu mai există drum îndărăt şi nici dezlegare de vrajă nu mai există.

    Nu ştiu ce fluid aţi simţit prelingându-vi-se pe chip, dar îmi pare că aţi trăit ceva cu un nomad tâlc pe care nici acum nu l-aţi văzut încă, vă este tot invizibil.
    Cât despre demonii domniei tale, sper să nu îşi execute victimele atunci când li se va întâmpla să ia foc…pentru că li se întâmplă focul; doar nu sunt îngeri dintr-aceia banali ai existenţei, nu, nu.

    • Nevermore spune:

      Camelia, semnificatiile experientelor si ale trairilor, cel putin ale unora dintre ele, ne pot ramane necunoscute chiar si in ultima clipa, aceea a plecarii. Si, in definitiv, catora dintre noi li se potriveste statutul de teoreticieni, de ordonatori, de exploratori ai sensurilor? Uneori este mai bine sa plecam fara sa strivim corole de minuni, prea des s+a vayut ca inexplicabilul este mai pretios decat explicabilul. Cuvinte… Iar ingerii sunt cele mai lipsite de vlaga fiinte, cele mai de dispretuit, tocmai pentru ca nu li se potrivesc executiile si nici torturile – nici macar cele cu frisca. Demonii in schimb, isi trag mereu puterea dintr-un izvor ascuns, care ii intareste. Poate cu cat ne iubim mai mult sinele, cu atat mai teribili ne sunt demonii…

  2. Camelia spune:

    Sufletule, despre demonii tăi, întrebare; ai viciul autoîncercuirii, pentru că aşa îmi pare te (ne) aud…cercul demonilor, al infernului şi infernul sinelui sunt izomorfe, iar ceea ce este de nedepăşit este ceea ce configurează imanenţa; ghici ce’i?
    Despre îngeri, altădată, poate.
    Şi acum , despre cuvinte, despre unii cărora le sunt accesibile doar aparenţele, asta referitor la sensuri, încotrouri ale înţelesului, desluşiri, despre alţii care vorbind mereu despre nimic se pot repeta oricând, despre unii care cred că această cale prin cuvânt e falacioasă atunci când existenţa şi cuvântul nu se întâlnesc…te recunoşti aici, cumva? glumesc, aşaşişaşa.

    Prin limbaj se produce alienarea, nu’mi spune că nu ai simţit-o.
    Nespusul este adevărata existenţă, acel pe care îl rostim adesea în cuvinte imperfecte, cuvinte date muţeniilor…nespus care creşte pe măsură ce creşte spusul.
    Tu scrii,eu scriu, alţii…în fine…cuvintele însă al multora nu sunt Cuvântul, cel al unei revelaţii particulare, şi anume acela al exprimării indicibilului, pentru că tot pomeneai de inexprimabil…sentimentele care ne produc scriitura, sunt multe, amintesc doar spaima…faci din ea, din scriitură, un joc al imposturii? întreb, în glumă…
    Trăieşti un mister când de tai în cuvinte? trăieşti dintr-o vocaţie, una metafizică, aşa cum îmi pari (uneori)?
    Himera existenţială o îmblânzeşte doar Cuvântul.

    Simt că vei înţelege şi ceea ce am ascuns în tăcut în urma din umbra cuvintelor, şi nu doar ceea ce ţi-am lăsat precum gânduri.
    Şi îţi doresc despre toate îndoiala; însă îndoiala cea adevărată.

    • Nevermore spune:

      Camelia, potop de intrebari si de raspunsuri, de idei si de cuvinte… Daca nespusul este adevarata existenta voi uza de dreptul meu de a exista, sau voi raspunde altfel, pe alte cai si cu alte mijloace, fidel hotararii de a ma tainui pe mine cel adevarat. Scriitorii, sau, de ce nu?!, in general, cei care scriu, nu sunt numai hoti sunt si mincinosi. In conditiile in care admit si sustin acest lucru, cata valoare ar avea cuvintele mele, cel real? Niciuna. In joaca in schimb… 🙂

  3. Camelia spune:

    N’am aparat pentru măsurat sincerităţi, însă ştiu să aud ca nimeni alta, chiar şi când e vorba despre mister mascat sau ascuns, asta legat de spusul tău cu tăinuitul.
    Ştiai că femeile stăpânesc retorica mai bine decât bărbaţii? asta ca fapt divers.

    • Nevermore spune:

      Camelia, ca simpatizant, in anumite momente, cu miscarea feminista, as spune ca daca femeia ar avea forta fizica a barbatului, desi poate si-ar pierde din atributele care, insumate, ii constituie frumusetea, ar stapani orice mai bine ca barbatul. Parere de moment…

      • Camelia spune:

        Nu sunt o simpatizantă câtuşi de puţin a mişcării feministe.
        Cât despre femeia zilelor de azi şi atributele, fiicele evei şi-au pierdut un atribut suprem, acela fiind feminitatea.

      • Nevermore spune:

        Camelia, nu toate, si nu total, poate doar partial… Foarte posibil, zic eu, sa fie un efect al miscarii de care spuneam…

  4. Camelia spune:

    Unii dintre acei care scriu caligrafiază, drag domn…caligrafiază minţind frumos.

  5. Camelia spune:

    „potop de intrebari si de raspunsuri, de idei si de cuvinte”…

    Ai fi vrut să ce? să îţi însăil câteva cuvinte printre care şi acelea precum *îmi place ceea ce ai scris? nu o vei vedea vreodată, însă vei putea-o înţelege, asta dacă nu te înşală „auzul” când citeşti cuvintele pe dedesubt.

    Ş acum ne îndepărtăm, vă lăsăm cu linişte.

  6. Camelia spune:

    „Camelia, nu toate”..

    Fireşte că nu toate, şi nici nu mi-aş fi dorit să las acesta precum înţeles; nu toate, ci doar multele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s