Gând

            M-am apucat, de la o vreme, de un proiect nou. Asta facem toţi, într-un fel sau altul, construim. De cele mai multe ori eforturile noastre nu supravieţuiesc testului timpului. Aşa se spune, acela care nu a construit o casă, nu a scris o carte, nu a plantat un copac sau nu a făcut un copil, a trăit degeaba. Minciună. Omenirea este caracterizată mereu de zădărnicie. Casele se surpă, copacii se taie, copiii devin adulţi – exact noţiunea diametral opusă celei de “copil” – şi apoi mor, iar cărţile…

           Problema cu cărţile nu este aceea că nu sunt citite. Cărţile sunt arse. În mod repetativ – pentru că istoria se repetă – o bibliotecă arde undeva, şi toată cunoştinţa pe care o conţine piere, se pierde. Dintr-un anumit punct de vedere nu este o pierdere prea mare, indiferent de ce anume se întâmplă, trebuie să privim mereu în faţă. Să nu uităm, să nu iertăm, dar mereu să ne aţintim privirea în faţă, cu încăpăţânare. Cel care trăieşte în trecut nu mai trăieşte deloc… Se pusese la un moment dat problema, undeva prin evul mediu, ce ar avea de învăţat oamenii vremii de la cei care au trăit înaintea lor? “nimic”, se spunea, pentru că, odată cu avansarea în vârstă, gradul de înţelepciune şi de experienţă creşte. Umanitatea medievală, îmbătrânită, comparativ cu cea antică, nu avea nevoie de experienţa unor “copii” care erau suficient de naivi să nu creadă nici măcar în Dumnezeul unic.

           Adevărul este că, de la o anumită vârstă, nici trupul nu mai ajută, nici mintea, nici cunoaşterea, nimic; nimic altceva decât credinţa. Întunericul, sau semiobscuritatea dacă preferaţi, ascunde defectele, ascunde chipurile ridate, într-un joc de umbre şi într-o minciună de forme crează închipuiri, irealităţi, minciuni nevinovate precum această divinitate care mai pune, ocazional, căluş fricii de moarte.

          Deşi istoricii consideră evul mediu o perioadă întunecată a umanităţii, aş îndrăzni să spun că respectiva perioadă a fost una dintre cele mai luminate. De prea multe ori limbi de flăcări au străpuns noaptea înfruptându-se din trupurile condamnaţilor, carbonizându-le, sau gustând din pergamentul vreunei scrieri antice care, în necuprinderea întunericului, nu mai era capabilă să îşi ascundă caracterul revoltător.

            Istoria nu se uită, deşi se repetă… şi mi se mai întâmplă, până şi mie, în adâncul tulburător al unor nopţi, să îmi doresc să privesc înapoi. Să iert, să uit, să îmi repet greşelile, să nu le regret, să mă mândresc cu ele, aşa cum o făceam odată, să le iubesc şi să nu renunţ la ele. Greşelile sunt parte integrantă a unui om, şi, în condiţiile în care îl disociem de ele, oricare om ar fi, el îşi pierde esenţa.

            Ce eram eu, de exemplu, dacă nu greşeam? Acelaşi, de dinaintea greşelii, mai puţin bogat, mai puţin experimentat, adevărat, mai curat, mai liber, mai puţin apăsat. Greşelile pot fi apăsătoare dar, mai ales, stigmatizatoare. Cândva o greşeală putea echivala cu viaţa unui om, deşi, se spune, aceasta este era în care lucrurile nu se mai repară ci se cumpără altele noi. Oare cum ar fi să mă văd într-o vitrină, să mă arunc pe mine însumi la gunoi şi să mă duc să mă cumpăr? Ar fi… ca şi cum aş arde o carte, pentru că fiecare lucru, chiar şi stricat, ar putea avea rostul lui, însemnătatea lui, pe când cele noi, de foarte multe ori, au valoare mai mică decât cele uzate.

            Un nou eu… poate asta îmi doresc; poate de aceea îmi spun în fiecare noapte, “ce aş avea de învăţat de la cel care am fost cândva? Mai puţin experimentat, mai copil, mai neştiutor, mai… ”. Să nu fiu înţeles greşit, mă iubesc. Mă iubesc atât de mult încât refuz să îmi repet greşelile, şi atunci când o fac, mă condamn. “Cel care îşi uită istoria este condamnat să o repete”. Şi degeaba îmi spun, în apărarea mea, cel care eram înainte nu are nimic să îl înveţe pe cel de acum. Probabil nici măcar inocenţa, naivitatea. Acela care nu a construit o casă, nu a scris o carte, nu a plantat un copac sau nu a făcut un copil a trăit degeaba. Cel care eram înainte a început să scrie, şi a scris. Dar a trăit degeaba, pentru că fiind vinovat şi naiv, lăsându-mi timpul să treacă, îl ard pe rug în fiecare clipă.

Anunțuri

8 comentarii la “Gând

  1. Camelia spune:

    Într-un fel implicit, a fi înseamnă a NU fi.

    Îl simţi vreodată pe acel al tău ars pe rug ca pe un împietrit de jeratec netorid?

    • Nevermore spune:

      Camelia, incapabil de a rezista dorintei de a contrazice, as spune „a fi inseamna a nu fi altfel”. Negarea vietii este imposibila, daca dam crezare anumitor credinte care spun ca nu exista moarte, doar absenta vietii. Cred ca toti ne ardem pe rug, dar impietritii nu emana scantei…

  2. Camelia spune:

    Trăieşti adesea dorinţa de a contrazice? Cum ora era una atât de preatârzie când ţi-am lăsat acel gând urmă, mă voi întoarce acum să îţi mai aduc nişte înţelesuri.
    A fi într-un (anume) fel împlicit înseamnă un fel de a nu fi…sau înseamnă cumva a servi unei ne-firi ale tale, ne-firii tale…înseamnă a te suspenda unei condiţii, şi anume aceea a destinului, înseamnă chiar să îţi accepţi un fatalism care poate, printre altele, îţi este exercitat de cine ştie ce „intoleranţă” indefinibilă şi mai cu seamă suverană peste nişte aparenţe (dacă vrei, revin şi asupra lor cu altfel de desluşiri), intoleranţă ce veghează nişte provizorate şi mai cu seamă, nişte RESEMNĂRI.
    Mai lămurit acum, domnule?

    Şi mare păcat că ultimele spusuri ale mele nu le-ai pătruns altfel decât precum ai făcut-o, da’ nu’i bai…şi acum, ca să închei cu o vorbă de duh, îţi voi răspunde că „împietriţii nu emană scântei”, dar măcar au psihea, scânteia verbală, precum domnia ta.

    • Nevermore spune:

      Camelia, sper ca vehementa pe care o simt sa fie doar in inchipuirea mea, daca am provocat-o, a fost fara intentie. Dorinta de a contrazice, da, este foarte utila pentru ca ea naste dialogul, dialogul naste ideea/ideile, iar acestea duc cine stie unde. Fara intentia de a adanci un eventual dusconfort, as spune ca omul nu se poate suspenda conditiei destinului, asta daca acceptam ca destinul nu este o forta implacabila, ci un produs al actiunilor noastre. Ne-firea cuiva, cum ii spui tu, devine fire, pentru ca asta facem in cursul vietii, pe langa calatoria catre moarte, devenim. Iar ceea ce devenim sta in mainile noastre – poate este singurul fatalism in fata caruia ne abandonam, refuzand sa spunem „asa a fost scris”, admitem ca singurii responsabili pentru urcusurile si coborasurile din cursul calatoriei, suntem noi.
      Vorba de duh o voi retine drept compliment. Multumesc!

  3. Camelia spune:

    Şi, sufletule, moartea e doar o altă întâmplare a vieţii; începem să murim din prima clipă în care ne-am născut.

    Că sunt mulţi care în viaţă fiind nu se mai simt vieţuind, cu asta’i altă poveste.

    Îţi doresc să trăieşti o viaţă pe care să nu o simţi ca fiind a altuia.

    • Nevermore spune:

      Si aici… sunt de acord, moartea este o intamplare. Inca nu mi-am lamurit totusi o dilema. „Nu conteaza cum mori, ci cum traiesti, sau invers, nu conteaza cum traiesti, important este cum mori”?

  4. Camelia spune:

    Totul este legat, se petrece cu un rost desluşit mai devreme or’ mai târziu, şi nimic nu este întâmplător, şi se petrece atunci când îi este dat să fie.
    Cât despre noi, şi pentru că acolo apărea cuvântul destin, însă într-o altă ocurenţă, aceeaşi însă însemnătate, suntem proprii făuritori ai destinului; fiecare are în faţă un destin, doar că şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face, libertatea constând în a alege ceea ce este preferabil, aceasta fiind însă una relativă, în această alegere acţionând gândirea, credinţa şi încrederea de nezdruncinat în acea alegere, hotărările fiind determinate de o voinţă de nestrămutat precum şi anume conjuncturi ce ţin de HAZARD.

    Cât despre dialog, îţi doresc să nu ajungi să îl transformi vreodată în soliloc.
    Să îţi fii senin!

    Acum ne retragem pe tărâmurile noastre de cuvânt şi nu vă vom mai tulbura liniştea aceasta atât de adâncă, pe care o aud ca şi cum multe, nu însă totul, se petrece.

  5. Camelia spune:

    *erată

    „ca şi cum multe în ea, nu însă totul, se petrec…scuze, a fost de la iuţeală.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s