Gând

            M-am apucat, de la o vreme, de un proiect nou. Asta facem toţi, într-un fel sau altul, construim. De cele mai multe ori eforturile noastre nu supravieţuiesc testului timpului. Aşa se spune, acela care nu a construit o casă, nu a scris o carte, nu a plantat un copac sau nu a făcut un copil, a trăit degeaba. Minciună. Omenirea este caracterizată mereu de zădărnicie. Casele se surpă, copacii se taie, copiii devin adulţi – exact noţiunea diametral opusă celei de “copil” – şi apoi mor, iar cărţile…

           Problema cu cărţile nu este aceea că nu sunt citite. Cărţile sunt arse. În mod repetativ – pentru că istoria se repetă – o bibliotecă arde undeva, şi toată cunoştinţa pe care o conţine piere, se pierde. Dintr-un anumit punct de vedere nu este o pierdere prea mare, indiferent de ce anume se întâmplă, trebuie să privim mereu în faţă. Să nu uităm, să nu iertăm, dar mereu să ne aţintim privirea în faţă, cu încăpăţânare. Cel care trăieşte în trecut nu mai trăieşte deloc… Se pusese la un moment dat problema, undeva prin evul mediu, ce ar avea de învăţat oamenii vremii de la cei care au trăit înaintea lor? “nimic”, se spunea, pentru că, odată cu avansarea în vârstă, gradul de înţelepciune şi de experienţă creşte. Umanitatea medievală, îmbătrânită, comparativ cu cea antică, nu avea nevoie de experienţa unor “copii” care erau suficient de naivi să nu creadă nici măcar în Dumnezeul unic.

           Adevărul este că, de la o anumită vârstă, nici trupul nu mai ajută, nici mintea, nici cunoaşterea, nimic; nimic altceva decât credinţa. Întunericul, sau semiobscuritatea dacă preferaţi, ascunde defectele, ascunde chipurile ridate, într-un joc de umbre şi într-o minciună de forme crează închipuiri, irealităţi, minciuni nevinovate precum această divinitate care mai pune, ocazional, căluş fricii de moarte.

          Deşi istoricii consideră evul mediu o perioadă întunecată a umanităţii, aş îndrăzni să spun că respectiva perioadă a fost una dintre cele mai luminate. De prea multe ori limbi de flăcări au străpuns noaptea înfruptându-se din trupurile condamnaţilor, carbonizându-le, sau gustând din pergamentul vreunei scrieri antice care, în necuprinderea întunericului, nu mai era capabilă să îşi ascundă caracterul revoltător.

            Istoria nu se uită, deşi se repetă… şi mi se mai întâmplă, până şi mie, în adâncul tulburător al unor nopţi, să îmi doresc să privesc înapoi. Să iert, să uit, să îmi repet greşelile, să nu le regret, să mă mândresc cu ele, aşa cum o făceam odată, să le iubesc şi să nu renunţ la ele. Greşelile sunt parte integrantă a unui om, şi, în condiţiile în care îl disociem de ele, oricare om ar fi, el îşi pierde esenţa.

            Ce eram eu, de exemplu, dacă nu greşeam? Acelaşi, de dinaintea greşelii, mai puţin bogat, mai puţin experimentat, adevărat, mai curat, mai liber, mai puţin apăsat. Greşelile pot fi apăsătoare dar, mai ales, stigmatizatoare. Cândva o greşeală putea echivala cu viaţa unui om, deşi, se spune, aceasta este era în care lucrurile nu se mai repară ci se cumpără altele noi. Oare cum ar fi să mă văd într-o vitrină, să mă arunc pe mine însumi la gunoi şi să mă duc să mă cumpăr? Ar fi… ca şi cum aş arde o carte, pentru că fiecare lucru, chiar şi stricat, ar putea avea rostul lui, însemnătatea lui, pe când cele noi, de foarte multe ori, au valoare mai mică decât cele uzate.

            Un nou eu… poate asta îmi doresc; poate de aceea îmi spun în fiecare noapte, “ce aş avea de învăţat de la cel care am fost cândva? Mai puţin experimentat, mai copil, mai neştiutor, mai… ”. Să nu fiu înţeles greşit, mă iubesc. Mă iubesc atât de mult încât refuz să îmi repet greşelile, şi atunci când o fac, mă condamn. “Cel care îşi uită istoria este condamnat să o repete”. Şi degeaba îmi spun, în apărarea mea, cel care eram înainte nu are nimic să îl înveţe pe cel de acum. Probabil nici măcar inocenţa, naivitatea. Acela care nu a construit o casă, nu a scris o carte, nu a plantat un copac sau nu a făcut un copil a trăit degeaba. Cel care eram înainte a început să scrie, şi a scris. Dar a trăit degeaba, pentru că fiind vinovat şi naiv, lăsându-mi timpul să treacă, îl ard pe rug în fiecare clipă.