Spuse şi nespuse şi verzi şi uscate

          Am fost invitat la o nuntă – plăcerea vieții mele, singura fericire fiind că și de data aceasta mirele este altul, nu eu. Nici nu se putea altfel, de fapt… Mă trezise, era mult prea dimineață pentru mine la ora aceea a prânzului. “Nu te putem lăsa, tu, singură, dacă noi între noi nu ne susținem în cele mai grele momente ale vieții, cine să o facă”? zic. După ce se oprește din râs îmi dă câteva detalii, ce o să fie, unde, cum. “Vreau să se simtă toată lumea bine”, mi se justifică, de parcă ar fi fost nevoie. Eram încă adormit și mă ia gura pe dinainte, nu că nu ar fi știut cu cine are de-a face: “Deci vin și stripteuze”… După un nou potop de râsete mă contrează: “Nu, că e nuntă de oameni întregi la cap. Cu ele vedem, înainte sau după”. “Dracu’ m-a pus să nu tac”, îmi zic în gând. Ceea ce îmi amintește de o discuție recentă, despre spuse și nespuse. Nu, nu este adevărat că nespusul este adevărata existență, pentru că orice nu s-a spus înseamnă că nu există încă. Tăcerea este vid, la fel cum, de altfel, este și vorbăria goală, și este binecunoscut că, deși sunt un om al extremelor, accept nu numai existența căii de mijloc, ci și oportunitatea ei.

           Este adevărat, a nu spune nu înseamnă numai a tăcea, ci ar putea să însemne și a spune altceva, în așa fel încât un lucru să rămână nespus, adică inexistent. Pentru că, dacă nespusul înseamnă inexistență, tot ceea ce există vorbește, spune, într-un fel sau altul, ceea ce are de spus. Poate modul de a spune al oxigenului este respirația, așa cum cel al frunzei este foșnetul, al pământului răscolirea cu degetul unui picior desculț, al vântului vuietul și al mării valul. Totul spune ceva, cel puțin o poveste, la fel cum o face o privire și o atingere, un tremur, o șuviță de păr înlăturată de pe frunte, sau din fața unui ochi încărcat de cuvinte. Poate că geana este gura ochiului, și clipirea modul ei de a spune, nicidecum de a nu spune, pentru că privirile spun, și clipirile din gene ale unei femei spun și mai multe, pentru că, în fiecare mod de a clipi – și o femeie cunoaște atât de multe moduri! – este spus ceva, chiar dacă nu merită spus.

            Dacă nespusul este adevărata existență, înseamnă că femeia nu a existat niciodată cu adevărat, pentru că ea nu știe să tacă. Ea trebuie să spună, cu un gest, cu un zâmbet, cu un foșnet de mătase, cu orice, cu toată ființa ei și cu tremurul din ea, trebuie să spună. Deci, femeia nu a existat niciodată cu adevărat. Dar atunci, de ce suntem ostracizați dintre ierburile paradisului care au fost considerate atât de primitoare încât până și șerpii s-au putut lăfăi în ele?

           “Mai bine tăceam”, mi-am spus, “decât să mă apuc să vorbesc despre stripteuze. Mai ales că nu fumez, nu beau și cu femei nu umblu”. Și mi-am amintit… Dacă tăceam filozof rămâneam. Aș fi existat, cel puțin pentru o clipă, ca un om cu capul pe umeri, rupt de cele lumești și aplecat cu privirea spre astre, sau spre necuprinsul pământului, căutând să înțeleg miezul de vânt și aerul de furtună, descoperind piepturi – care nu erau de femei, doar piepturi asexuate – numai pentru a le înțelege sentimentele și trăirea și, mai ales, inexistența. Piepturi asexuate spun… deși este imposibil să numești astfel un piept de femeie. Pentru că, dacă femeia nu tace niciodată, nu o face nici pieptul ei. Mereu i se ridică sânii în respirație, mereu tresaltă într-un oftat, mereu se zbat în alergarea dementă către ființare, către a fi. “A fi” acolo unde trebuie să fie, în brațele care i se potrivesc, în ochiul pe care îl iubește, în care rămâne înfiptă ca un pai sau, de ce nu?!, ca o bârnă, obturând vederea, chinuind pleoapele care nu mai vor să se închidă de prea-multă-ea, atrăgând noaptea peste orice altceva care există sau care nu există, care este spus sau nespus și, în același timp, pătând caustic buzele cu conștiința ființării eterne.

            “Te iubesc”!

            Nespus sentimentul poate să existe, sau să subziste, să persiste în suflete prea temătoare, neatinse de îndrăzneala mărturisirii, de puritatea confesiunii. Ceea ce nu știu nu înseamnă că nu există. Dar oricine știe, pentru că iubirile vorbesc, sufletele se cuprind în șoapte și sentimentele, oricât de îngropate, oricât de ferecate în tainițe nevăzute lumii, se trădează. Pentru că până și iadurile vorbesc, iar ceea ce este spus există; ceea ce există nu poate fi contestat, poate fi considerat doar inacceptabil. Așa cum spun eu acum – “Te iubesc nespus”. Dar nespus are tocmai proprietatea de a fi spus, pentru că altfel ar fi însemnat și moarte și tăcere și lipsa sentimentului și frig și întuneric. Pentru că ce altceva este neantul? Dar până și el există.

            “Mai bine tăceam și nu vorbeam de stripteuze”. Și nu aș fi fost deloc eu, aș fi fost altul – dar nu unul care nu există sau care există cu adevărat, ci doar o posibilitate, o posibilitate de altul la care nu m-aș mai fi putut uita în oglindă fără să îi spun că totul vorbește. Și vântul și iarba, și florile și limba mută și împietrirea și verzi și uscate. Verzi și uscate – sunt timpuri, și fiecare dintre ele, pentru a nu cădea în derizoriu, trebuie să spună ce li se potrivește. Dar nu să tacă, să spună!

Anunțuri

4 comentarii la “Spuse şi nespuse şi verzi şi uscate

  1. Camelia spune:

    Într-adevăr, ceea ce semnifică, trebuie spus. Înţelesuri cu semnicaţii consimţite pentru că în absenţa lor un sentiment ar sfârşi prin a fi doar o himeră retorică.
    Însă înţelesurile unora rămân doar pentru ei, poate din teama de a nu desemnifica.

    • Nevermore spune:

      Cred ca fiecare lasa sa se inteleaga exact atat cat vrea din ceea ce trebuie inteles, iar celelalte sunt fie subintelese fie presupuse. Intelesurile pot sa fie inglobate intr-unul singur, universal, desi, poate tocmai nerostirea fiecarui inteles in parte duce la desemnificare prin interpretare gresita sau prin emanarea unei aure de inacceptabil, de putin probabil, de neinchipuit.

  2. Camelia spune:

    „singura fericire fiind că și de data aceasta mirele este altul, nu eu”.

    Parcă te-ai fi dus la „înmormântarea” lui; aşa îţi sună vorbele în urma din umbra lor precum desluşire. sau de parcă într-o uniune dintr-asta, unii se complică masochist…acum glumeam.

    • Nevermore spune:

      Camelia, in existenta de o viata a unui individ sunt trei etape majore – nasterea, nunta si moartea. Fiecare dintre ele, de altfel, o mica moarte, in felul ei. Nunta este moartea unui burlac, da, dar nu aici consta problema, ci in fastul cu care moartea este deghizata in evoluare. O nunta este manifestarea cea mai pura a egocentrismului si a iubirii de sine de care nu ne putem dezbara.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s