Diverse, ca de weekend

          Îmi amintesc de vremuri îndepărtate… Mi se întâmplă, de câţiva ani buni, să îmi impun în fiecare an două momente de cântărire, de critică sau de autocritică, de autoanaliză, cât mai drastică, cât mai dură. Mi se pare că este mai bine să recurgem la autoanaliză decât să ajungem la psihanaliză pe mâini nepricepute.

          Era cineva, atunci, cândva, care mi-a spus că sunt special. Parcă prinsesem pe Dumnezeu de picior! Şi aşa mi-a intrat în cap, chiar am început să cred cu tărie şi fără cale de întoarcere că sunt special. A trecut vremea, din ce în ce mai multă, ani în devălmăşie şi clipe, mai mult sau mai puţin fericite. Nu a trecut un singur lucru – relativ schimbat faţă de vremurile de început de care vorbeam. De câte ori se simte cineva dezamăgit de mine, pe drept sau pe nedrept, îmi spune: “credeam că eşti altfel”. Îmi place, spre deosebire de acel demult, să îmi spun că nu sunt altfel, aşa cum îmi spun în final şi sufletele din care muşc cu poftă. De fiecare dată mă bucur când aud că nu ies din turmă. Este prea greu să fii singur şi altfel şi, chiar dacă este adevărat că “acolo unde se termină singurătatea începe piaţa”… da, aşa zicea Nietzsche. Partea plină a paharului este că de la piaţă poţi cumpăra roşii pentru o salată, în singurătate trebuie să plantezi, să semeni. Doar că acela care seamănă vânt va culege mereu furtună.

Anunțuri

Calificări şi descalificări şi inhibiţii

          Într-o dimineaţă mă sună un prieten. “Îţi trimit un contract, te uiţi puţin pe el?” mă întreabă. Am acceptat, cu jumătate de gură, cealaltă jumătate mi-o ţineam închisă ca să nu îl înjur. “Te-am trezit, nu? Când ai ajuns acasă”? “Acum două ore”. Şi-a cerut scuze şi acel moment a fost unul din puţinele în care mi s-a părut descalificant să îmi blagoslovesc cu vorbe de “duh” prietenii care mă trezesc din somn.

           Mi-am făcut în grabă o cafea, ca să îmi pot deschide ochii, să îmi simt privirea sigură, nu să privesc un eventual dans tribal al unor litere neliniştite captive pe o suprafaţă albă. Când am ajuns la sumă, m-am auzit mârâind printre dinţi: “pentru banii ăştia aş vinde-o şi pe mama”. Spun unii că banul este ochiul dracului, şi, deşi afirmaţia mă califica automat pentru o poziţie în care se cer deosebite competenţe în materie de vânzări, am tresărit. Simţeam ochii – ai mei, nu cei ai dracului – mijindu-mi-se şocaţi, şi celălalt ochi, interior, prin care mă privesc pe mine însumi, mai mult sau mai puţin critic, holbându-se de-a dreptul. Mă simţeam descalificat. Nu ştiu, nu mă simt în măsură să fac afirmaţii care să fie considerate postulate, mă pricep doar la cele hazardate. Calificându-mă ca vânzător mă descalificam pe mine, în cel puţin două rânduri – aşa cred că se întâmplă tuturor, orice calificare implică, sau atrage după sine, una sau mai multe descalificări. Poate doar în fotbal să nu fie aşa… dar cred că şi acolo este posibil.

            Am trimis răspunsul, aşa cum promisesem, cu menţiunile de rigoare, dar mă simţeam ca şi cum nu mai eram eu, de parcă mă schimbasem peste puţinele ore de somn. Sau mă schimbase cineva, pe un altul, fără să îmi dau seama. Adevărul este că sentimentalismele nu pot decât să îngreuneze lucrurile, în orice domeniu, şi totuşi, eu mă agăţ uneori de ele precum cineva în pericol să se înece se agaţă de un pai. Am început să mă cert în gând, să îmi fac un adevărat proces de conştiinţă, prezentându-mă ca pe un inculpat căruia nu aveam de gând să îi acord nici măcar o şansă să îşi formuleze apărarea. M-am oprit, din nou. Cu ce drept mi-aş fi pornit un proces medieval, în care, cu sau fără vinovăţie, inculpatul îşi cunoaşte deja soarta? Nu mai aveam nevoie de nicio judecată, ştiam că trebuia doar să pronunţ sentinţa şi să aplic pedeapsa, fără a mai administra probe sau a mai căuta circumstanţe.

           M-am inhibat de-a dreptul, realizând calificările, sau, în funcţie de unghiul din care s-ar privi, descalificările pe care mi le atribuiam. Şi mi-am adresat mie, în intimitatea gândului, un potop de vorbe lipsite de orice inhibiţii, ca un fel de exhibare în faţa unui geam lipsit de storuri, care împrăştie în noapte lumină şi imagini. Spre norocul meu, gândurile mele nu au ferestre…

            Mi-am aprins iute o ţigară, în încercarea de a îmi inhiba gândurile, de a le potoli şi de a le îndrepta spre altceva. Nu puteam să le alung, aşa că, privind cerul, mi le-am agăţat, ca pe o speranţă, de norii plumburii care îl acopereau. Îmi doream de mult o furtună. O furtună înfiorătoare cu stropi grei şi deşi de ploaie, cu tunete şi fulgere, cu o femeie goală răsărindu-mi din palme pregătită să îmi înfrunte o teribilă armată de săruturi şi de priviri – priviri alunecătoare, ca şiroaiele de apă, pe pielea-i dezgolită, ca lame reci de cuţit special pregătite să i se împlânte în ochi – privire în privire, generatoare de trăiri care, în alte procese, mult mai celebre decât cele pe care mi le intentez singur mie, erau considerate adânci semne de decadenţă şi de slăbiciune.

            Un strop de ploaie mi-a căzut pe mână, rece şi greu, făcându-mă să tresar, smulgându-mă din gândurile mele. Nu am mai îndrăznit să mă învinuiesc şi am refuzat să o fac. Este adevărat, uneori nu suntem ceea ce suntem, ci suntem ceea ce cred alţii. În asemenea momente este prea puţin important ceea ce crezi despre tine, mai mult contează ceea ce vrei să creadă ceilalţi. Şi eu mi-am dorit să fiu crezut… Să fiu crezut că, uneori, îmi doresc să nimeresc într-o furtună ai cărei stropi să-mi lunece pe mână, pe frunte, pe obraji, pe piele, pe degetele din mângâierea cărora, febrilă, să mi se întrupeze ea, o condamnată al cărei trup să fie biciut de urgia unei ploi magice, de sărutări; aprige şi arzătoare ca focul. Care să-i inhibe gândurile, să-i exhibe trupul şi s-o descalifice, în urgia celei mai negre nebunii a dăruirii. Fără sentimente calificate, însă.

//

Confesiune (cred!)

          Într-o zi mi s-a întâmplat să mă plictisesc. Să mă plictisesc atât de mult de mine şi de ceea ce mă înconjura, încât simţeam nevoia să fac ceva inedit. Dar ce?! M-a măcinat întrebarea, pentru că nu găseam nimic care să mă impulsioneze, să mă atragă, să mă facă să îmi doresc… De fapt, eram într-o asemenea stare de plictiseală încât nu numai că nu puteam să îmi doresc ceva anume, nu îmi mai doream nimic. “O să stau aici, mi-am spus trântindu-mă în pat, şi o să aştept să îmbătrânesc”. M-am plictisit repede, bătrâneţea nu vine când o cerem noi, şi nu vine de plictiseală, doar cu înţelepciune. Îmi era aşteptarea prea lungă, aşa mi s-a părut, şi atunci am început să îmi caut o activitate.

         După o vreme mi-a venit o idee salvatoare: “Ce ar fi să îmi iau un interviu?!” Suna bine, chiar a titlu de carte: “Interviu cu mine însumi”. “E prea comun – am încercat să mă descurajez imediat. În zi de azi toţi dau interviuri, toţi retardaţii, toţi plagiatorii, toate curvele – fie ele femeieşti fie politice, toţi împuşcaţii în gât (să mă iertaţi dacă am fost, cumva, prea vehement…) .Dar prea dau interviuri toţi plăvanii, şi oricât de inedit ar suna un interviu cu mine însumi, mai bine nu mi-l dau”. Am aruncat din mine reporterul pe care mi-l pregătisem, ca pe o scursură de la o fiţuică de scandal, dezgustat de ceea ce fusesem pe cale să fac. “Mai bine mă spovedesc, asta chiar nu am făcut-o niciodată”… Aşa mi-am spus, uitând că nu ştiu să îmi fac o spovedanie, şi, mai cu seamă, că nu aş avea curaj. Dar o confesiune tot am început să scriu…

         Adevărul este că nu am început să scriu cu o confesiune, am început să scriu cu altceva. Eram nici măcar tânăr, mic, poate vreo zece ani. Am luat un caiet cu douăzeci şi patru de file şi în două zile mi-am scris primul roman. Nu, nu îl mai am, dacă se întreabă cineva, şi îmi pare rău. După ce mi-am terminat opera am ieşit afară să bat mingea cu băieţii, şi dus am fost, de dimineaţa-spre-prânz până târziu în noapte. Aceea, cred, a fost prima oară când am înţeles ce este răscrucea. Acea răscruce la care artistul – îmi daţi voie să mă numesc astfel, sper – înţelege că arta cere sacrificii. Şi nu orice sacrificii, mari! Atunci a trebuit să fac prima alegere: să încep al doilea roman, a cărei idee deja germinase şi pentru care, mă gândeam eu, mi-ar fi trebuit vreo două caiete, sau să îmi exersez talentele fotbalistice? Am ales sacrificiul, în cele din urmă (unul din ele), şi am sacrificat arta pură literară pe altarul Regelui Fotbal…

          Am reînceput să scriu prin liceu. Simţeam în mine un gol, un ceva care mă făcea să mă simt incomplet. Nu, nu vreun dor al unei femei, ci al cântului ei. M-am jucat, la început temător, cu câteva rime. Apoi cu versuri întregi şi cu strofe, pentru ca, ceva mai târziu, să ajung să nu treacă o zi fără să versific ceva. Adevărul este că nici acum nu aş îndrăzni să le spun poezii versurilor mele, “versificaţii” mi se pare mai aproape de adevăr. S-a întâmplat, însă, într-o zi, o mare nenorocire. Am fost prins de un profesor. Nu numai că nu eram atent la desfăşurarea dementă a logaritmilor, dar mai şi versificam. “Ia uite-l pe ăsta, face poezii în loc să facă matematică”! Mi-a luat versificaţia, de care mi-a părut rău, vă spun sincer, şi mi-a rupt-o în bucăţi. Acela a fost un nou moment în care am înţeles că arta cere sacrificii. Eram la o nouă răscruce, şi a trebuit să aleg un drum. Şi matematica este o artă, de aceea pot spune cu tărie că în numele ei, al artei, mi-am sacrificat, pentru o vreme, versificările. Aveam de ales, să scriu versuri sau să trec clasa…

         A devenit şi mai rău puţin mai târziu, când am mai crescut. “Ce bei?” eram întrebat. Nu mi-a plăcut niciodată berea, nici acum nu îmi place, dar o beau… Eram iar la o răscruce – trebuia să devin şi eu o dată bărbat. Răscrucile mi s-au înmulţit, bere, vin, gin, rom… mai bine mă opresc aici, dacă vreun preot mi-ar citi confesiunea m-ar pune să beau, vreme de o săptămână, numai apă sfinţită. Problema a fost alta; deşi mi se înmulţiseră răscrucile, toate drumurile păreau, după câteva pahare, că duc la Roma. Mereu ajungeam în acelaşi loc, să simt cuvintele valsându-mi pe limbă, să îmi tremure mâinile, ca unui alcoolic, după ceva de scris şi după o coală. Dar m-am abţinut, urma să profesez într-un domeniu de activitate în care orice urmă de visare putea să fie fatală. Aveam nevoie să ridic pragmatismul la rang de artă, nu visarea.

         După încă o vreme, nu vreau să îmi amintesc câtă, am ajuns la o nouă răscruce. M-am trezit în faţa unui capitol neterminat şi încolţit de o plictiseală feroce. Oricât m-am străduit, oricât m-am ferit, am ajuns la bifurcaţia (cel puţin bifurcaţie!) de care îmi este atât de teamă. Să plec, să fug, să ies la un pahar, sau să scriu o confesiune? A fost o vreme în care scriam de plăcere, nu din alte motive. Dar nu mereu facem în viaţa asta ce ne place! Cred că de asta mă tem cel mai mult, să nu ajung să fac ceea ce nu îmi place. Mă tem mai mult decât mă înspăimântam cândva auzind spunându-se, în şoaptă, că în miez de noapte, la răscruci, te poţi întâlni cu necuratul.

Labirint raţional

          Ce spuneam? Nu mai ştiu, am uitat…

          Aş spune că sunt de o inteligenţă netă, ascuţită, sclipitoare, pe alocuri, chiar dacă de multe ori reuşesc să mi-o ascund până şi mie. Şi mai spuneam că sunt neînduplecat, că îmi las cuvintele să se aştearnă, neşterse, pe coli de hârtie, vizibile doar ochilor mei, deşi există alţi ochi flămânzi care aşteaptă, nerăbdători, să le cuprindă. Sunt egoist, poate, sau poate că sunt femeie, pentru că asta fac şi ele, gândesc şi scriu în gând lucruri pe care nici ele nu le înţeleg – având în vedere că nu se înţeleg pe ele însele, dar în loc să îşi dezvăluie literele le ascund şi întruchipează altele.

         De multe ori am căutat să găsesc scopurile nobile ale minciunii, dar nu ca o scuză pentru vreo femeie, având în vedere că femeia, alături de pisică, este cea mai mincinoasă creatură, ci pentru mine. Şi eu, la rândul meu, mint, şi o fac cu o pricepere uluitoare, cu o plăcere înspăimântătoare… şi o fac atât de bine încât mă întreb, de prea multe ori, dacă nu cumva sunt femeie.

          Nu sunt, pentru că spre deosebire de ea, de femeie, eu nu mint cu un scop anume, dimpotrivă, mint fără scop, doar de dragul artei. Orice poate să devină artă, şi minciuna, şi mângâierea, şi zâmbetul, şi crima, şi atingerea. În definitiv, contează scopul, şi dacă scopul este perfecţionarea, mijloacele nu mai contează. Dar atunci, dacă spun că mint fără scop având, însă, scopul perfecţionării, poate să pară o lacună de logică şi de exprimare – lucruri străine, de altfel, inteligenţelor sclipitoare, nete, ascuţite şi pe alocuri uimitoare. Şi totuşi, îmi spun eu, nu este… Nu este nicio lacună, dar să nu îmi ceară nimeni să explic, doar femeile sunt capabile să înţeleagă, eu doar presimt explicaţia.

           Spuneam că i-am căutat de multe ori minciunii un scop nobil, fără să i-l găsesc. O minciună nu poate să pareze o suferinţă, poate doar să o întârzie, eventual, să o amâne lăsând sufletului răgazul necesar de a nu mai fi afectat de ea. De suferinţă. Deşi, minciuna, la rândul ei, provoacă suferinţa de a fi minţit şi de a şti că ai fost minţit. Ciudată înlănţuire de cuvinte, şi echivocă, poate chiar lipsită de sens, pentru că, ar spune unii, este preferabil ca suferinţa să fie provocată de sinceritate decât amânată de minciună.

          Sinceritatea, pe de altă parte, este caracteristică şi aferentă oamenilor fără imaginaţie, doar ei sunt incapabili să deformeze fapte, să le învăluie într-un alt joc de lumini, să le transforme din dezavantaj în avantaj. Sinceritatea este asemănătoare unei arme primitive, numai bună să lovească în moalele capului şi să facă pământul să se rotească mai tare în succesiune de ameţeli şi de revolte. Şi probabil de aceea este apreciabilă femeia, tocmai pentru că minte – pentru că ştie să mintă. Dar, din nou, oare acest enunţ nu cumva mă transformă în femeie?! În una apreciabilă, chiar…

           Uneori, minciuna este preferabilă adevărului, pentru că poate reprezenta balsam. Adevărul cauterizează, dar nu toate rănile au nevoie de cauterizare, şi atunci, minciuna devine onorabilă, pentru că, deşi poate provoca o suferinţă întârziată, scuteşte de una imediată şi deloc necesară. De ce să cauterizăm o rană care nu necesită cauterizare?

           Îmi spunea ea, o umbră a unui alt trecut, cândva: “Eu nu am renunţat la tine” – fără să ştie că o renunţare intervine în clipa în care o privire întoarsă în altă parte nu mai oglindeşte nimic din ce a fost, aşa cum este privirea mea. Minciuna (poate chiar inconştientă) îi era evidentă, sau poate neînţelegerea enunţului, ori a noţiunii de renunţare, sau a mea. Adevărul este că până şi eu sunt incapabil să mă înţeleg, uneori, iar când o fac, deşi mi se pare normal, transform totul într-un eveniment care merită sărbătorit vreme de trei zile şi trei nopţi. Exact ca o femeie, totuşi, pentru că pe ele le bucură lucrurile mici. Asta pentru că ele ştiu, deşi nu înţeleg pe deplin, că fericirile mari sunt bazate pe lucruri mici. O ştiu şi eu… de aceea îmi ridic atâtea semne de întrebare. Renunţ repede la ele, aşa cum am renunţat şi la cea care minţea că nu renunţase la mine. O renunţare este renunţare, o conservare a unei închipuiri este altceva. Mă întreba, aproape ruşinată, timidă, dacă eu… “Eu ce?” mă întrebam pe mine. “Eu ce sunt, femeie sau bărbat”?  Mă întreba dacă am renunţat la ea. Bineînţeles că nu am renunţat, i-am spus. Mi s-a părut că i se luminează ochii. Şi, să vă spun sincer, dacă minciuna amână suferinţa, iar adevărul o provoacă pe loc, uneori este mai bine să nu amâni, să spui adevărul. Adevărul, ca fiind cea mai bună minciună pe care o poate născoci vreo minte omenească sau neomenească. Bineînţeles că nu renunţasem, trecutul meu m-a făcut ceea ce sunt, şi dacă aş renunţa la el, la tot ceea ce conţine, aş renunţa la mine. Altfel, asumându-mi-l, recunoscându-l şi acceptându-l, mă îmbrăţişez pe mine, cel care am devenit.

           Mi s-a părut că ochii i se luminează, aşa am spus. Şi, ca o femeie, am simţit că am dat un răspuns complet fără a spune ceea ce gândesc, fără a mă înţelege pe mine însumi şi fără să îmi pese să înţeleg. Întrebarea reală, dacă ar fi să îi dăm formă grafică, ar fi: de câte femei înclinate spre filosofie aţi auzit, în afară de mine? Deşi, eu nu sunt femeie, aş susţine cu tărie acest lucru în faţa oricăruia dintre bărbaţii pe care i-aş întâlni. Minţindu-l, astfel, şi pe el, în faţă, dar nu pretinzându-mă pe mine bărbat, ci ascunzându-i că în fiecare bărbat sălăşluieşte o femeie, şi invers. Poate că şi asta este o dualitate necesară care e mai bine să rămână ascunsă, la fel de necesară şi de ascunsă ca minciuna. Sau ca adevărul, dacă vă revoltă lipsa de sinceritate… ca adevărul spus drept cea mai bună minciună inventată vreodată. Sau ca iubirea.