Din gândurile unui necunoscut mie

          Ar mai fi de spus un lucru. Nu ştiu cum se naşte un gând, îi cunosc doar fiorul. Şi durerea, atunci când se întâmplă să mi se înfigă în creier, ca o rană, sau în suflet, ca un gol. Un vid de care nu pot să scap oricât aş încerca, pentru că şi gândurile sunt ca şi oamenii – unele născute să rămână, să dăinuiască, şi altele care să dureze o clipă, o fracţiune de minut, sau de secundă, sau de timp, pentru că sunt gânduri care te pot însoţi vreme de zile întregi, de luni, sau chiar de ani, dar această însoţire să fie doar rezultatul unei încăpăţânări de a nu le da drumul în moarte, unde le este locul.

         Am spus de multe ori, omul este o fiinţă încăpăţânată. Şi de multe ori, deşi încăpăţânarea poate să fie confundată, sau să frizeze curajul, ea nu rămâne decât încăpăţânare, în definitiv. Adică, de multe ori, prostie.

          În general, în cele mai multe cazuri, încăpăţânarea derivă din orgoliu, iar orgoliul nu înseamnă altceva decât lipsa umilinţei, a smereniei. Poate de aceea îmi este mie interzisă împărăţia cerurilor, deşi de mult prea multe ori mă simt sărac cu duhul. “Ştiu că nu ştiu nimic” mă însoţeşte mereu, etern şi iremediabil, dar privindu-mă, cu milă, cu compasiune şi cu drag, îmi spun: “Dar măcar ştiu; ştiu că nu ştiu”.

         Neştiinţa totuşi, de multe ori, este diferită de ignoranţă. Ignoranţa ucide spiritul, îl sufocă, pe când neştiinţa îl face doar să se retragă într-un colţ, ferit de umbră, în care, printre mucuri şi pâlpâieli de lumânare, să caute. Pentru că asta ne defineşte pe noi oamenii, pe noi, sufletele, căutarea, indiferent că ne căutam un al doilea eu, sau un alt eu care să ne completeze, sau o informaţie pe care nu o posedăm. În momentul în care intervine lipsa căutării murim, nu atunci când ultima suflare ne părăseşte buzele.

            Am fost atât de curios în căutarea mea încât am sfredelit bolta cerească cu ochii, la fel cum am făcut-o cu ţărâna. Am văzut stele, am cunoscut oameni. De multe ori m-am înspăimântat de mine, nesimţindu-mă ca ei, uneori inferior în gândire, alteori superior în simţire, dar de cele mai multe ori… al nelor. Sau ne-lor? Nu le eram asemenea, nu aparţineam lumilor lor, şi atunci când într-o gloată ajungi să te simţi singur, preferabilă devine nu numai singurătatea, ci şi solitudinea.

            M-am hotărât, cândva, să colecţionez flori, şi pentru ele am coborât în cele mai adânci mocirle, în noroaiele cele mai populate de miasme. Orice loc, fie că e munte încântător, fie că e deal verde, fie că e câmpie fără margini sau plajă neumblată, are nişte locuitori ai săi. Eu am văzut mulţi, atât de mulţi încât m-am înspăimântat că nu mi-i voi mai aminti pe toţi. Am coborât din ce în ce mai mult, să-i văd mai de aproape, chiar dacă prin asta m-am coborât pe mine. Şi cumva, într-o noapte, am coborât în lumea acelora în care femeia nu are însemnătate. De fapt, nu are însemnătate mai mare decât un sac de box, sau a unui pahar de cristal a cărui faţă este spartă de perete. Cred că ei m-au înspăimântat cel mai mult, aceia care furau femeii inocenţa, care îi violau dreptul de a fi femeie. Aceia care o reduceau la rang de obiect, hoţii, mârşavii care îi transformau viaţa în fiinţare, iar existenţa în uz şi în uzanţă. De mult nu mă mai tem de femeile flămânde, pentru că ştiu, am văzut altele mai rele: femeile obiect care, tratate ca femei, înspăimântate de schimbare, încearcă să fugă înapoi, la condiţia lor, cea sortită de un alt bărbat: la cea de copitată.

            Ştiţi ce mi se pare ciudat? Am văzut un bărbat lovindu-şi femeia peste faţă şi am clipit, dar a nepăsare. Pentru că, deşteptându-mă, am realizat: soarta pe care ne-o facem, pe aceea ne-o merităm. Şi unele femei n-au alt destin decât să se transforme în obiecte, devenind nu ne-femei, ci însăşi absenţa Femeii. Văzându-l pe el, văzându-i gestul, m-am simţit… altfel. Bărbatul care se simte bărbat pentru că-şi poate umili femeia, pentru că o poate supune prin forţă nu prin tandreţe, acela în venele căruia curge voia de a îşi impune puterea, nu iubirea, acela nu este bărbat. Sau dacă este… ei bine, va fi doar un bărbat. Un altul, dintre mulţii care îl vor împinge în uitarea femeii ne-femeie, chiar dacă nici ea, sărmana, nu va reveni la condiţia pe care ar fi trebuit să o aibă.

            “Acela care loveşte-ntr-o femeie nu este cu nimic mai presus animalului”, aşa mi-am spus, şi în oglinda mea se succeda chipu-mi frumos cu cel de fiară. Şi eu am lovit de multe ori femeia, dar în suflet. Ar trebui să nu se pună…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s