Fantasma

          Iniţial aş fi susţinut cu tărie că la început, primul, este gândul. Apoi se naşte ideea. Ideea, după ce se zvârcoleşte puţin, dă naştere cuvântului – primului cuvânt. “Bună dimineaţa” – acesta era cuvântul meu, primul, spus cu zâmbetul pe buze şi pe nerăsuflate (un cuvânt, nu două!), cu ochii pierduţi în timp, căutând să-i smulg de acolo chipul, să i-l recompun, să îl refac aşa cum i-a fost şi altcândva, în vremurile din care l-am uitat. Sunt sigur că nu sunt singurul care, necunoscând pe cineva are impresia, totuşi, că…

         Timpul are spirale şi viaţa, de multe ori, un umor bolnav, atât de bolnav încât cea mai cruntă nebunie, alienarea totală de sine şi de lumea înconjurătoare, pare o tragedie mai mică decât întorsăturile vieţii. Deşi, până la urmă, şi alienarea este tot o întorsătură a vieţii…

            Mă pierdeam de mine din ce în ce mai mult, afundându-mă în beznele care simţeam că mă pândesc, ca nişte nisipuri mişcătoare în mijlocul cărora nimerisem din neatenţie. Dar eu îmi căutasem nisipurile, mi le dorisem, şi chiar mă pregăteam să mă zbat în ele, pentru a mă scufunda cât mai mult, când dintr-un nor de noapte mi-a apărut ea. Nu o aşteptam, cu şi mai multă siguranţă nici măcar nu o speram, dar a apărut, cu ochii ei migdalaţi, cu zâmbetul pe buze, cu vorba veselă, descoperindu-mi-se din ce în ce mai mult.

           De atunci a început să se clatine în mine convingerea, apoi s-a schimbat cu desăvârşire: prima este ideea, abia apoi apare gândul şi din gând se întrupează cuvântul. Aşa mi-a fost ea, idee, doar bănuită, undeva departe de ochii mei, nevăzută, dar neascunsă puterilor mele de percepţie şi, cu timpul, în foarte scurt timp, de fapt, din ce în ce mai descoperită. Apoi ideea mi-a devenit gând, şi am gândit-o pe ea gândind, apoi gândindu-se la mine. Am gândit-o în profunzime, începând să o cunosc, să mi-o descopăr, să o acopăr în imagini nedefinite, în vorbe din ce în ce mai calde, în apropieri din ce în ce mai pregnante. Mi-am apropiat-o atât de mult încât nici măcar goliciunea ei nu mi-a rămas străină, pentru că dacă este adevărat că unele suflete se pot cunoaşte dinainte să se întâlnească, este normal să le cunoşti şi sălaşul. Aşa am simţit, că o cunosc, şi atunci trupul ei nu mai avea niciun secret pentru mine, îi cunoşteam fiecare mişcare, fiecare clipire, fiecare tresărire şi fiecare dorinţă.

           Trupul îşi exprimă de multe ori dorinţele prin propriul limbaj şi pentru că o cunoşteam, limbile noastre deşi necunoscute – sau aşa s-ar putea spune – s-au împletit în aşa fel încât deveniseră una, şi tot ceea ce făceam, gesturi, clipiri, zâmbete, până şi gânduri, deveniseră un limbaj aparte, doar al nostru.

            Spuneam că o cunoşteam atât de bine încât nici trupul ei acoperit de haine nu mai avea ce secrete să îmi ascundă. Şi totuşi am îndrăznit, învăluit în întuneric, ascuns undeva departe de privirea ei, să o spionez oferindu-mi-se, într-o nebunie continuă de zâmbet şi gând la mine, de şoapte tremurătoare şi de buze crispate. Dar nu îmi era nimic nou, pentru că o cunoşteam, o cunoşteam în toate ipostazele, pentru că ea, gândindu-se la mine, mă năştea în ea, în adâncurile în care se ţinea pe sine întemniţată. Şi aşa am ajuns colegi de celulă, ea ascunsă în sine, eu gândit de ea atât de profund încât noi, prizonierii, ne-am prins de mână fără niciun efort, decişi să înfruntăm împreună supliciul acestei lipsiri de libertate.

            De acolo, din ea, o parte mi s-a eliberat şi a pornit înapoi spre mine, îmbogăţită însă, pentru că mă puteam vedea prin ochii ei, cu privire când senină şi nevinovată, când întunecată de dorinţe ascunse şi nerostite. Spun nerostite, deşi până şi apropierea dintre noi le spunea, ca un ecou al trupului ei care mă striga în fiecare noapte, chemându-mă să-i fiu iaz răcoritor şi cuptor în care să ardă. Iar eu curgeam în ea, ca un vin dulce într-o carafă, luând formă de şoapte, de cuvinte, de litere, de semne de punctuaţie, şi curgeam cu atâta dorinţă, cu atâta inconştienţă încât mi se potrivea numai virgula, uitam mereu să pun punct. Îl punea doar ea, cu mâna tremurândă de teama aşteptării care urma despărţirii, pentru că sunt sigur, cunoscându-i trupul, dorul de mine nu o părăsea nici măcar în timpul somnului şi la trezie, deşi nu plecase nicio clipă, revenea mai stăruitor.

            Poate mă laud, doar pentru a îmi menţine mie faţă de mine o anumită imagine, dar nu cred… cred că tot ceea ce spun este adevărat, pentru că pe lumea aceasta se întâmplă şi minuni, chiar dacă sunt rare, şi este posibil – foarte posibil! – ca două suflete, încarcerate în două trupuri, adică, în definitiv, doi oameni, să rezoneze, să vibreze la fel unul faţă de celălalt. Ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva dorul meu s-a transmis în ea sau dorul meu s-a reflectat în mine, pentru că altfel doar fie o minune, fie nebunie, poate strânge doi oameni într-un mănunchi de simţire atât de puternic.

          Mi-a apărut din noapte, aşa cum o face un vis întrupat din întunericul pleoapelor închise, încercând să mă învăluie ca un întuneric – dar nu orice întuneric, ci al meu. Iar eu, în loc să mă agit a disperare alunecam în starea de vârtej, în rotirea de bine pe care mi-o trezea prezenţa ei până când îmi venea să îi strig numele şi să renunţ la mine – să îmi deschid pieptul, să îmi arunc tot din el, pentru a îi face ei cât mai mult loc.

           Nu a fost însă nevoie de un asemenea sacrificiu, de un asemenea sacrilegiu. Sunt puţini oameni care renunţă la visurile lor, în general visul începe să pălească, să îşi piardă din vlaga cu care se înfiripă în minţi şi în suflete şi, devenit străveziu, să îşi ia zborul spre necunoscut. De aceea înclin să cred că nu oamenii renunţă la visurile lor ci invers, visurile renunţă la oamenii pe care îi animează. Aşa cum mi se întâmplă şi mie, de altfel… Eu nu renunţ, sunt prea încăpăţânat, sau prea încrezător că mereu pot să câştig. Dar uneori puterile renunţă la mine, sau poate norocul, sau poate dorinţa. Şi atunci, înfrânt-neînfrânt, îmi găsesc mereu un motiv de a spune “bună dimineaţa” unei înserări, unei nopţi îndelung aşteptate, unei dimineţi care are toate şansele să îmi treacă neobservată, sau unui nou vis, care, la rândul lui, mă va părăsi pentru a face loc unui altul.

          Timpul are spirale, spuneam, dar spirala, în definitiv, ca şerpuire, ca apanaj al şarpelui, are toate şansele să se transforme în cerc. Cercul, forma ideală, perfectă, poate aşa cum era şi forma sufletului ei pliat pe al meu, a trupului ei strâns lipit de mine, a visului născut dintr-o idee care a generat gândul – gând întrupat în cuvânt: “bună dimineaţa”!

Anunțuri

4 comentarii la “Fantasma

  1. Alina spune:

    Imi place mult cum scrii, ti-ai mai castigat un cititor infocat

  2. araoimi spune:

    Frumoasa „Fantasma” ! 🙂
    „Infrange-ti durerea, fii vesel de se poate, caci tot la zi ajunge si cea mai lunga noapte.” _ Shakespeare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s