Dilemă

          Mă macină de la o vreme o dilemă. Nu sunt cel mai religios dintre oameni, dimpotrivă, atracţia mea către credinţă este doar rezultatul plăcerii de a îi arăta cu degetul lacunele. Sclavia, deşi mulţi nu au fost de acord, a fost abolită cu destulă vreme în urmă pentru a i se stinge orice speranţă de resuscitare. Sclavia fizică; în privinţa sclaviei morale şi psihice lucrurile stau altfel. Eu, personal, prefer să fiu sclavul viciului decât al unei entităţi închipuite – sau, dacă nu închipuite, mincinoase.

          Hula este păcatul pe care, se spune, Dumnezeu nu este capabil să îl ierte. Aşa aş spune eu, nu că nu ar vrea, pentru că bunătatea, oricât de ofensată, chiar dacă nu mai găseşte puterea să întindă o mână ofensatorului, iartă. Hula, deci, ar putea fi iertată de Bunătate, dacă aceasta nu ar fi mincinoasă, sau dacă ar înţelege că lucrurile nu sunt numai în alb sau negru, ci şi în alte nuanţe.

         Nu aceasta este însă dilema mea, deşi sunt atât de tentat să îmi dezvolt spusele! Dilema este alta. Văd în jur lucruri care îmi zdruncină din ce în ce mai mult credinţa în posibilitatea existenţei Dumnezeului creştin. Multă vreme şi de prea multă, însuşi reprezentanţii Săi pe pământ s-au arătat cele mai abjecte animale, cele mai înspăimântătoare cugete, cele mai netemătoare creaturi faţă de ceea ce propovăduiesc. Aceşti reprezentanţi nu hulesc cu vorba lor mieroasă, cu cuvântul măsluit şi prefăcut, ci cu fapta însăşi. Eu hulesc pentru că am oroare de autoritate, pentru că sclavia nu mi se potriveşte. Pentru că batjocura mea îmi alimentează nu numai orgoliul şi spiritul răzvrătit, dar mai ales, puterea şi dorinţa de răzvrătire.

        Dacă, însă, există Dumnezeu, la vremea Judecăţii îmi voi refuza pedeapsa, fiind complet nevinovat. Răzvrătirea este un motor al evoluţiei, nemulţumirea manifestată faţă de un sistem şi permanentizarea dorinţei de a îl înlocui, de a îi afla alternative. Hula mea are un scop măreţ, aş spune, având în vedere că religia este o manifestare bolnăvicioasă a fricii de libertate. Pe când ei, ceilalţi, hulitorii prin faptă, totodată instigatori, îmbrăcaţi în sutană?! Asta îmi este dilema, care este adevăratul vinovat – hulitorul în faptă sau hulitorul în gând?

            Ştiu, în dreptul penal existenţa instigatorului nu disculpă făptaşul. Dar justiţia divină nu funţionează după principii umane. Iar liberul arbitru este, mai degrabă, un mod de a ascunde neputinţa stăpânului cerului, decât libertatea individului de a dispune singur de propriul destin.

          “De profundis clamavit ad te, Domine”! Dar degeaba, mereu degeaba. Cât mai durează până să înţelegem că cerurile ne sunt goale, pline doar de pânze de păianjen?!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s