Diversităţi

          Dacă mi-ar sta în putere să şterg un lucru din codul genetic al umanităţii aş şterge sălbăticia. Oricât de mult ne-am ascunde în spatele evoluţiei, în spatele raţiunii şi a posibilităţii de a uza de ea, rămânem vietăţi sălbatice. Probabil mai sălbatice decât animalul, mai condamnabile, având în vedere tocmai argumentele pe care le folosim pentru a ne detaşa de acesta.

          Nu cred că există vreo perioadă în istoria omenirii în care sălbăticia să nu îşi fi făcut simţită prezenţa. Aşa cred, oricât am dori, oricât am încerca, nu ne putem abţine, nu ne putem îneca sălbăticia – decât într-un fel, în sânge. Or o asemenea atitudine, înecarea sălbăticiei în ea însăşi, nu este nicidecum altceva decât cedare. Singurul mod de a rezista tentaţiei, îmi spuneam cândva, este să îi cedezi. Probabil că acesta este şi singurul mod de a rezista sălbăticiei, să îi dăm curs.

         Pe când eram relativ fraged – aş fi spus crud, dar există posibilitatea să se interpreteze – hotărâsem să fiu bun; să fiu cel mai bun dintre toţi. A fi cel mai bun, însă, înseamnă cu totul altceva decât ceea ce credeam atunci. Cel mai bun, îmi închipuiam eu, are un drept asupra celui mai mai puţin bun, acela de a îi arăta, indiferent de motive, că nu este bun.  Scopul scuză mijloacele, mi-am mai spus, de aceea, atunci când m-am hotărât să devin justiţiar, nu aveam în minte decât un gând: împărţirea dreptăţii. Nu, eu nu judecam, şi nici măcar nu puneam la îndoială decizia celor care au făcut-o. Nu eram avocatul nimănui, eu eram braţul lung al dreptăţii care trebuia să prindă vinovatul de păr pentru a îl trage pe calea cea dreaptă. Prima persoană asupra căreia s-a abătut nevoia mea de îndreptare a lucrurilor a fost o femeie. O femeie care, însă, în loc să îmi ofere satisfacţia pe care o are justiţiarul din filme, m-a învăţat altceva: nu eram bun, cu atât mai puţin cel mai bun. Nu aveam nici măcar dreptul să aplic o pedeapsă, acel drept mi-l autoconferisem tocmai în ideea de a mă fi crezut ceea ce nu eram. Privind lumea în culori monosilabice, din acele unghiuri de “da” şi de “nu” care îl exclud definitiv şi irevocabil pe “poate”, am înţeles că nefiind bun, automat devenisem rău. Înainte, înainte de a mă pretinde justiţiar, eram doar fără pată, dar nu se putea spune cărei culori aparţin. Era prea devreme… şi apoi a fost mult prea târziu, atunci când am învăţat că uneori o pedeapsă neaplicată este mai mare decât oricare alta. Şi mai învăţasem… Pe atunci nu cunoşteam caracterul şi nici rostul pedepselor, ştiam doar atât – cel care face rău trebuie, la rândul său, să suporte răul. Nu aveam habar despre valoarea conştiinţei şi despre puterea ei, am învăţat totul mult prea târziu.

         În rolul meu de justiţiar am aplicat pedeapsa în mod sălbatic. Nu am stat să cântăresc lucrurile, să apreciez gravitatea faptei şi să găsesc o pedeapsă pe măsură. Eram mult prea naiv, mult prea încredinţat că binele trebuie să învingă întotdeauna, de aceea am pedepsit răul nu echitabil, ci mult mai rău, tocmai în ideea de a îi împovăra atât de mult cugetul încât să nu mai aibă puterea să ridice capul. Aş fi fost un justiţiar excepţional, sunt sigur (în condiţiile în care dreptatea ar fi inclus şi plăcerea răzbunării), pentru că acel cap peste care s-a abătut pedeapsa mea nu s-a mai ridicat niciodată. Îmi spun, de fiecare dată când îmi vine rândul să mă gândesc la bagajele mele: “pe atunci eram exaltat. Exaltat şi naiv”. Doar că, în faţa oricărui juriu, o asemenea scuză nu ar smulge zâmbete ci hohote de râs. Dreptatea, cum spuneam, de multe ori îşi află întruparea în neaplicarea pedepsei. Dar nu pentru că aş fi inventat eu un sistem de drept alternativ în care să existe excepţii, ci, din alte motive. Întotdeauna lucrurile se întorc cumva, mai devreme sau mai târziu. La început, cel pasibil de pedeapsă nu poate decât să fie fericit că a scăpat nepedepsit. Apoi, după o vreme, cugetul, conştiinţa proprie, intrându-şi în rol, vor aplica singure pedeapsa – poate că una mai dreaptă decât oricare alta aplicată în orice sistem de drept. Şi dacă se întâmplă (pentru că şi asta este posibil) ca remuşcarea să nu intervină într-un cuget prea pietrificat, mai există încă o pedeapsă – tot una pe care şi-o aplică individul singur: teama. Dacă facem rău şi nu suntem pedepsiţi intrăm în starea naturală din care ne-a smuls contractul social. Şi, la un moment dat, după multă vreme, începem să ne temem nu numai de noi înşine, ci şi de umbrele noastre, de fapte şi, într-un final, de cei ca noi. “Dacă pentru alţii nu am fost pedepsit, nici alţii nu vor fi pedepsiţi pentru mine”.

         De cele mai multe ori setea de justiţie şi de dreptate nu stă nici în teamă, nici în calitatea umană pe care ne-o arogăm, ci în sălbăticie. Sălbăticia ne cere să ne asumăm prerogativele pedepsirii, valenţe punitive, pentru că nicio durere nu poate să fie ştearsă de provocarea altei dureri, nici altcuiva, şi cu atât mai puţin vinovatului. Orice justiţiar poate să mărturisească, aplicarea pedepsei nu mângâie decât orgoliul şi satisface cruzimea. Deşi, la fel de bine se poate spune, devenind instrumente ale “dreptăţii” renunţăm la noi înşine aruncându-ne orbeşte în braţele unui supliciu cel puţin acceptat, dacă nu voit. Pentru că putem dori, în mod inconştient, să nu fim ca ceilalţi, să fim mai buni, mai puternici. Problema este că bine spunea filosoful, ceea ce nu te omoară te face mai puternic. Unele puteri au, totuşi, un preţ prea mare…

           “Cât costă să fiu altfel”? “Un supliciu”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s