Labirint raţional

          Ce spuneam? Nu mai ştiu, am uitat…

          Aş spune că sunt de o inteligenţă netă, ascuţită, sclipitoare, pe alocuri, chiar dacă de multe ori reuşesc să mi-o ascund până şi mie. Şi mai spuneam că sunt neînduplecat, că îmi las cuvintele să se aştearnă, neşterse, pe coli de hârtie, vizibile doar ochilor mei, deşi există alţi ochi flămânzi care aşteaptă, nerăbdători, să le cuprindă. Sunt egoist, poate, sau poate că sunt femeie, pentru că asta fac şi ele, gândesc şi scriu în gând lucruri pe care nici ele nu le înţeleg – având în vedere că nu se înţeleg pe ele însele, dar în loc să îşi dezvăluie literele le ascund şi întruchipează altele.

         De multe ori am căutat să găsesc scopurile nobile ale minciunii, dar nu ca o scuză pentru vreo femeie, având în vedere că femeia, alături de pisică, este cea mai mincinoasă creatură, ci pentru mine. Şi eu, la rândul meu, mint, şi o fac cu o pricepere uluitoare, cu o plăcere înspăimântătoare… şi o fac atât de bine încât mă întreb, de prea multe ori, dacă nu cumva sunt femeie.

          Nu sunt, pentru că spre deosebire de ea, de femeie, eu nu mint cu un scop anume, dimpotrivă, mint fără scop, doar de dragul artei. Orice poate să devină artă, şi minciuna, şi mângâierea, şi zâmbetul, şi crima, şi atingerea. În definitiv, contează scopul, şi dacă scopul este perfecţionarea, mijloacele nu mai contează. Dar atunci, dacă spun că mint fără scop având, însă, scopul perfecţionării, poate să pară o lacună de logică şi de exprimare – lucruri străine, de altfel, inteligenţelor sclipitoare, nete, ascuţite şi pe alocuri uimitoare. Şi totuşi, îmi spun eu, nu este… Nu este nicio lacună, dar să nu îmi ceară nimeni să explic, doar femeile sunt capabile să înţeleagă, eu doar presimt explicaţia.

           Spuneam că i-am căutat de multe ori minciunii un scop nobil, fără să i-l găsesc. O minciună nu poate să pareze o suferinţă, poate doar să o întârzie, eventual, să o amâne lăsând sufletului răgazul necesar de a nu mai fi afectat de ea. De suferinţă. Deşi, minciuna, la rândul ei, provoacă suferinţa de a fi minţit şi de a şti că ai fost minţit. Ciudată înlănţuire de cuvinte, şi echivocă, poate chiar lipsită de sens, pentru că, ar spune unii, este preferabil ca suferinţa să fie provocată de sinceritate decât amânată de minciună.

          Sinceritatea, pe de altă parte, este caracteristică şi aferentă oamenilor fără imaginaţie, doar ei sunt incapabili să deformeze fapte, să le învăluie într-un alt joc de lumini, să le transforme din dezavantaj în avantaj. Sinceritatea este asemănătoare unei arme primitive, numai bună să lovească în moalele capului şi să facă pământul să se rotească mai tare în succesiune de ameţeli şi de revolte. Şi probabil de aceea este apreciabilă femeia, tocmai pentru că minte – pentru că ştie să mintă. Dar, din nou, oare acest enunţ nu cumva mă transformă în femeie?! În una apreciabilă, chiar…

           Uneori, minciuna este preferabilă adevărului, pentru că poate reprezenta balsam. Adevărul cauterizează, dar nu toate rănile au nevoie de cauterizare, şi atunci, minciuna devine onorabilă, pentru că, deşi poate provoca o suferinţă întârziată, scuteşte de una imediată şi deloc necesară. De ce să cauterizăm o rană care nu necesită cauterizare?

           Îmi spunea ea, o umbră a unui alt trecut, cândva: “Eu nu am renunţat la tine” – fără să ştie că o renunţare intervine în clipa în care o privire întoarsă în altă parte nu mai oglindeşte nimic din ce a fost, aşa cum este privirea mea. Minciuna (poate chiar inconştientă) îi era evidentă, sau poate neînţelegerea enunţului, ori a noţiunii de renunţare, sau a mea. Adevărul este că până şi eu sunt incapabil să mă înţeleg, uneori, iar când o fac, deşi mi se pare normal, transform totul într-un eveniment care merită sărbătorit vreme de trei zile şi trei nopţi. Exact ca o femeie, totuşi, pentru că pe ele le bucură lucrurile mici. Asta pentru că ele ştiu, deşi nu înţeleg pe deplin, că fericirile mari sunt bazate pe lucruri mici. O ştiu şi eu… de aceea îmi ridic atâtea semne de întrebare. Renunţ repede la ele, aşa cum am renunţat şi la cea care minţea că nu renunţase la mine. O renunţare este renunţare, o conservare a unei închipuiri este altceva. Mă întreba, aproape ruşinată, timidă, dacă eu… “Eu ce?” mă întrebam pe mine. “Eu ce sunt, femeie sau bărbat”?  Mă întreba dacă am renunţat la ea. Bineînţeles că nu am renunţat, i-am spus. Mi s-a părut că i se luminează ochii. Şi, să vă spun sincer, dacă minciuna amână suferinţa, iar adevărul o provoacă pe loc, uneori este mai bine să nu amâni, să spui adevărul. Adevărul, ca fiind cea mai bună minciună pe care o poate născoci vreo minte omenească sau neomenească. Bineînţeles că nu renunţasem, trecutul meu m-a făcut ceea ce sunt, şi dacă aş renunţa la el, la tot ceea ce conţine, aş renunţa la mine. Altfel, asumându-mi-l, recunoscându-l şi acceptându-l, mă îmbrăţişez pe mine, cel care am devenit.

           Mi s-a părut că ochii i se luminează, aşa am spus. Şi, ca o femeie, am simţit că am dat un răspuns complet fără a spune ceea ce gândesc, fără a mă înţelege pe mine însumi şi fără să îmi pese să înţeleg. Întrebarea reală, dacă ar fi să îi dăm formă grafică, ar fi: de câte femei înclinate spre filosofie aţi auzit, în afară de mine? Deşi, eu nu sunt femeie, aş susţine cu tărie acest lucru în faţa oricăruia dintre bărbaţii pe care i-aş întâlni. Minţindu-l, astfel, şi pe el, în faţă, dar nu pretinzându-mă pe mine bărbat, ci ascunzându-i că în fiecare bărbat sălăşluieşte o femeie, şi invers. Poate că şi asta este o dualitate necesară care e mai bine să rămână ascunsă, la fel de necesară şi de ascunsă ca minciuna. Sau ca adevărul, dacă vă revoltă lipsa de sinceritate… ca adevărul spus drept cea mai bună minciună inventată vreodată. Sau ca iubirea.

Anunțuri

4 comentarii la “Labirint raţional

  1. Camelia spune:

    „Sunt egoist, poate, sau poate că sunt femeie”…

    E partea de femeie din tine.

  2. Camelia spune:

    Eşti dintre acei care „caligrafiază”, minţind frumos, Nevermore?Eşti, când scrii, dintre acei magi ai fantazării? eşti dintre acei mistificatori care aprofundează falacios în formule placate pe biografeme, făcând întregul să capete o altă viaţă, prin transformarea inexistentului cu fantezii nestăpânite, cu închipuiri care scot şi includ “realităţi”, devenind artişti testimoniali în ficţiuni? întrebam şi eu, aşa, ca să mă aflu în treabă…da’ poţi să nu răspunzi.

    A, şi să nu uit; nu toate femeile mint.; îţi pare ţie c’ar fi caracterizată prin „impulsuri” dintr-astea? ar trebui să lepezi ispita asta de gând.

    • Nevermore spune:

      Camelia, nu cred ca eu sunt cel mai in masura sa raspunda la acest sir de intrebari. Eu sunt doar cel care scrie, perceptia cuvintelor, insa, receptionarea lor, nu mai tine de mine… cat despre femeia care minte, am citit eu, candva, ceva intelept spus de Hugo, anume ca cea mai buna masca a unei femei este propriul ei chip. Ca se referea la farduri si machiaje, sau la sinceritatea nuda, cred ca tine de interpretarea fiecaruia. Toti mintim, intr-un fel sau altul. Parerea mea…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s