Confesiune (cred!)

          Într-o zi mi s-a întâmplat să mă plictisesc. Să mă plictisesc atât de mult de mine şi de ceea ce mă înconjura, încât simţeam nevoia să fac ceva inedit. Dar ce?! M-a măcinat întrebarea, pentru că nu găseam nimic care să mă impulsioneze, să mă atragă, să mă facă să îmi doresc… De fapt, eram într-o asemenea stare de plictiseală încât nu numai că nu puteam să îmi doresc ceva anume, nu îmi mai doream nimic. “O să stau aici, mi-am spus trântindu-mă în pat, şi o să aştept să îmbătrânesc”. M-am plictisit repede, bătrâneţea nu vine când o cerem noi, şi nu vine de plictiseală, doar cu înţelepciune. Îmi era aşteptarea prea lungă, aşa mi s-a părut, şi atunci am început să îmi caut o activitate.

         După o vreme mi-a venit o idee salvatoare: “Ce ar fi să îmi iau un interviu?!” Suna bine, chiar a titlu de carte: “Interviu cu mine însumi”. “E prea comun – am încercat să mă descurajez imediat. În zi de azi toţi dau interviuri, toţi retardaţii, toţi plagiatorii, toate curvele – fie ele femeieşti fie politice, toţi împuşcaţii în gât (să mă iertaţi dacă am fost, cumva, prea vehement…) .Dar prea dau interviuri toţi plăvanii, şi oricât de inedit ar suna un interviu cu mine însumi, mai bine nu mi-l dau”. Am aruncat din mine reporterul pe care mi-l pregătisem, ca pe o scursură de la o fiţuică de scandal, dezgustat de ceea ce fusesem pe cale să fac. “Mai bine mă spovedesc, asta chiar nu am făcut-o niciodată”… Aşa mi-am spus, uitând că nu ştiu să îmi fac o spovedanie, şi, mai cu seamă, că nu aş avea curaj. Dar o confesiune tot am început să scriu…

         Adevărul este că nu am început să scriu cu o confesiune, am început să scriu cu altceva. Eram nici măcar tânăr, mic, poate vreo zece ani. Am luat un caiet cu douăzeci şi patru de file şi în două zile mi-am scris primul roman. Nu, nu îl mai am, dacă se întreabă cineva, şi îmi pare rău. După ce mi-am terminat opera am ieşit afară să bat mingea cu băieţii, şi dus am fost, de dimineaţa-spre-prânz până târziu în noapte. Aceea, cred, a fost prima oară când am înţeles ce este răscrucea. Acea răscruce la care artistul – îmi daţi voie să mă numesc astfel, sper – înţelege că arta cere sacrificii. Şi nu orice sacrificii, mari! Atunci a trebuit să fac prima alegere: să încep al doilea roman, a cărei idee deja germinase şi pentru care, mă gândeam eu, mi-ar fi trebuit vreo două caiete, sau să îmi exersez talentele fotbalistice? Am ales sacrificiul, în cele din urmă (unul din ele), şi am sacrificat arta pură literară pe altarul Regelui Fotbal…

          Am reînceput să scriu prin liceu. Simţeam în mine un gol, un ceva care mă făcea să mă simt incomplet. Nu, nu vreun dor al unei femei, ci al cântului ei. M-am jucat, la început temător, cu câteva rime. Apoi cu versuri întregi şi cu strofe, pentru ca, ceva mai târziu, să ajung să nu treacă o zi fără să versific ceva. Adevărul este că nici acum nu aş îndrăzni să le spun poezii versurilor mele, “versificaţii” mi se pare mai aproape de adevăr. S-a întâmplat, însă, într-o zi, o mare nenorocire. Am fost prins de un profesor. Nu numai că nu eram atent la desfăşurarea dementă a logaritmilor, dar mai şi versificam. “Ia uite-l pe ăsta, face poezii în loc să facă matematică”! Mi-a luat versificaţia, de care mi-a părut rău, vă spun sincer, şi mi-a rupt-o în bucăţi. Acela a fost un nou moment în care am înţeles că arta cere sacrificii. Eram la o nouă răscruce, şi a trebuit să aleg un drum. Şi matematica este o artă, de aceea pot spune cu tărie că în numele ei, al artei, mi-am sacrificat, pentru o vreme, versificările. Aveam de ales, să scriu versuri sau să trec clasa…

         A devenit şi mai rău puţin mai târziu, când am mai crescut. “Ce bei?” eram întrebat. Nu mi-a plăcut niciodată berea, nici acum nu îmi place, dar o beau… Eram iar la o răscruce – trebuia să devin şi eu o dată bărbat. Răscrucile mi s-au înmulţit, bere, vin, gin, rom… mai bine mă opresc aici, dacă vreun preot mi-ar citi confesiunea m-ar pune să beau, vreme de o săptămână, numai apă sfinţită. Problema a fost alta; deşi mi se înmulţiseră răscrucile, toate drumurile păreau, după câteva pahare, că duc la Roma. Mereu ajungeam în acelaşi loc, să simt cuvintele valsându-mi pe limbă, să îmi tremure mâinile, ca unui alcoolic, după ceva de scris şi după o coală. Dar m-am abţinut, urma să profesez într-un domeniu de activitate în care orice urmă de visare putea să fie fatală. Aveam nevoie să ridic pragmatismul la rang de artă, nu visarea.

         După încă o vreme, nu vreau să îmi amintesc câtă, am ajuns la o nouă răscruce. M-am trezit în faţa unui capitol neterminat şi încolţit de o plictiseală feroce. Oricât m-am străduit, oricât m-am ferit, am ajuns la bifurcaţia (cel puţin bifurcaţie!) de care îmi este atât de teamă. Să plec, să fug, să ies la un pahar, sau să scriu o confesiune? A fost o vreme în care scriam de plăcere, nu din alte motive. Dar nu mereu facem în viaţa asta ce ne place! Cred că de asta mă tem cel mai mult, să nu ajung să fac ceea ce nu îmi place. Mă tem mai mult decât mă înspăimântam cândva auzind spunându-se, în şoaptă, că în miez de noapte, la răscruci, te poţi întâlni cu necuratul.

Anunțuri

8 comentarii la “Confesiune (cred!)

  1. Araceli spune:

    Mi-ai inviat amintiri demult uitate :). M-am regasit in momentele descrise de tine cand, in liceu, imi asterneam gandurile si fanteziile literare intr-un caiet gros de asa-zise „comentarii literare”. Scriam intotdeauna la mijloc, intocmai pentru a evita cititorii nepoftiti. Uneori sacrificam atentia la orele de muzica pentru scopul nobil al scrierii unor ravase mai mult sau mai putin imaginare sau orele de literatura pentru versuri inspirate de Macedonski sau Bacovia… Nici eu nu am pastrat textele si regret… nu valoarea lor intrinseca, ci pentru oglindirea unor stari si trairi de atunci pe care cu siguranta timpul le va sterge…

    • Nevermore spune:

      Araceli, fiecare om isi poarta in spate un anumit bagaj de amintiri care, cred eu, sunt mult mai importante decat starile si trairile care le-au insotit. Se poate intampla, si nu de multe ori, ca amintirea unor stari sau a unor reactii sa puna oamenii in incurcatura, sau sa ii faca sa declare, jumatate in gluma jumatate in serios „ce naiv(a) eram candva…”. Personal imi pretuiesc amintirile, ma bucur ca unora le-am uitat trairile aferente 🙂

      • Araceli spune:

        Si totusi… naivitatea are frumusetea ei. Stim ce ar fi viata fara amintiri… un imens vid. Dar oare ne putem inchipui cum ar fi ea fara trairi? Eu le-as pretui pe amandoua (amintiri si trairi) :), Nevermore…

      • Nevermore spune:

        Araceli, cumplita eroare. Sunt oameni care dupa o vreme renunta la tot ce au fost pana intr-un moment, pentru a isi oferi un nou inceput. Viata fara amintiri nu este vid… de multe ori poate fi binecuvantare, iar alteori, doar un loc, o pagina, spre exemplu, care nu macina, ci asteapta sa fie umplut.

  2. Camelia spune:

    Deceul tău existenţial, dacă’i ratat, zâmbeşte; îţi va izbuti retoric.
    Tot ce trece rămâne; astea’s amintirile..sentimentele, când pleacă înspre trecere, devin nostalgie, rămân încatenate în amintiri. Şi cum totul se uită, atâta timp când îţi aminteşti, trăieşti; astea’s trăirile.
    A, să nu uit…mai sunt şi acele amintiri neputincioase, dincolo de amintire…şi mai sunt şi celelalte amintiri pe care dacă nu le uiţi, eşti rănit pe veci.

    Să ajungi să faci ce nu îţi place, ţi-o va spune timpul..ştii, e un creditor al curiozităţii.

    • Nevermore spune:

      Camelia, amintirea este o frantura din fiecare om – mai mult sau mai putin apropiata de el sau de propriai imagine, mai mult sau mai putin (ne)stapanita. Timpul, poate fi creditor, la fel de bine cum este si vistiernic si judecator. Dar nu poate vorbi in sensul pe care il propui, pentru ca mereu i se va opune o anumita nuanta: vointa.

  3. Araceli spune:

    Imi place punctul de vedere! Desi, sa recunoastem, ambele interpretari sunt valabile in egala masura. Depinde ce/ daca vrem sa uitam… 🙂 si cum ajungem sa uitam…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s