Calificări şi descalificări şi inhibiţii

          Într-o dimineaţă mă sună un prieten. “Îţi trimit un contract, te uiţi puţin pe el?” mă întreabă. Am acceptat, cu jumătate de gură, cealaltă jumătate mi-o ţineam închisă ca să nu îl înjur. “Te-am trezit, nu? Când ai ajuns acasă”? “Acum două ore”. Şi-a cerut scuze şi acel moment a fost unul din puţinele în care mi s-a părut descalificant să îmi blagoslovesc cu vorbe de “duh” prietenii care mă trezesc din somn.

           Mi-am făcut în grabă o cafea, ca să îmi pot deschide ochii, să îmi simt privirea sigură, nu să privesc un eventual dans tribal al unor litere neliniştite captive pe o suprafaţă albă. Când am ajuns la sumă, m-am auzit mârâind printre dinţi: “pentru banii ăştia aş vinde-o şi pe mama”. Spun unii că banul este ochiul dracului, şi, deşi afirmaţia mă califica automat pentru o poziţie în care se cer deosebite competenţe în materie de vânzări, am tresărit. Simţeam ochii – ai mei, nu cei ai dracului – mijindu-mi-se şocaţi, şi celălalt ochi, interior, prin care mă privesc pe mine însumi, mai mult sau mai puţin critic, holbându-se de-a dreptul. Mă simţeam descalificat. Nu ştiu, nu mă simt în măsură să fac afirmaţii care să fie considerate postulate, mă pricep doar la cele hazardate. Calificându-mă ca vânzător mă descalificam pe mine, în cel puţin două rânduri – aşa cred că se întâmplă tuturor, orice calificare implică, sau atrage după sine, una sau mai multe descalificări. Poate doar în fotbal să nu fie aşa… dar cred că şi acolo este posibil.

            Am trimis răspunsul, aşa cum promisesem, cu menţiunile de rigoare, dar mă simţeam ca şi cum nu mai eram eu, de parcă mă schimbasem peste puţinele ore de somn. Sau mă schimbase cineva, pe un altul, fără să îmi dau seama. Adevărul este că sentimentalismele nu pot decât să îngreuneze lucrurile, în orice domeniu, şi totuşi, eu mă agăţ uneori de ele precum cineva în pericol să se înece se agaţă de un pai. Am început să mă cert în gând, să îmi fac un adevărat proces de conştiinţă, prezentându-mă ca pe un inculpat căruia nu aveam de gând să îi acord nici măcar o şansă să îşi formuleze apărarea. M-am oprit, din nou. Cu ce drept mi-aş fi pornit un proces medieval, în care, cu sau fără vinovăţie, inculpatul îşi cunoaşte deja soarta? Nu mai aveam nevoie de nicio judecată, ştiam că trebuia doar să pronunţ sentinţa şi să aplic pedeapsa, fără a mai administra probe sau a mai căuta circumstanţe.

           M-am inhibat de-a dreptul, realizând calificările, sau, în funcţie de unghiul din care s-ar privi, descalificările pe care mi le atribuiam. Şi mi-am adresat mie, în intimitatea gândului, un potop de vorbe lipsite de orice inhibiţii, ca un fel de exhibare în faţa unui geam lipsit de storuri, care împrăştie în noapte lumină şi imagini. Spre norocul meu, gândurile mele nu au ferestre…

            Mi-am aprins iute o ţigară, în încercarea de a îmi inhiba gândurile, de a le potoli şi de a le îndrepta spre altceva. Nu puteam să le alung, aşa că, privind cerul, mi le-am agăţat, ca pe o speranţă, de norii plumburii care îl acopereau. Îmi doream de mult o furtună. O furtună înfiorătoare cu stropi grei şi deşi de ploaie, cu tunete şi fulgere, cu o femeie goală răsărindu-mi din palme pregătită să îmi înfrunte o teribilă armată de săruturi şi de priviri – priviri alunecătoare, ca şiroaiele de apă, pe pielea-i dezgolită, ca lame reci de cuţit special pregătite să i se împlânte în ochi – privire în privire, generatoare de trăiri care, în alte procese, mult mai celebre decât cele pe care mi le intentez singur mie, erau considerate adânci semne de decadenţă şi de slăbiciune.

            Un strop de ploaie mi-a căzut pe mână, rece şi greu, făcându-mă să tresar, smulgându-mă din gândurile mele. Nu am mai îndrăznit să mă învinuiesc şi am refuzat să o fac. Este adevărat, uneori nu suntem ceea ce suntem, ci suntem ceea ce cred alţii. În asemenea momente este prea puţin important ceea ce crezi despre tine, mai mult contează ceea ce vrei să creadă ceilalţi. Şi eu mi-am dorit să fiu crezut… Să fiu crezut că, uneori, îmi doresc să nimeresc într-o furtună ai cărei stropi să-mi lunece pe mână, pe frunte, pe obraji, pe piele, pe degetele din mângâierea cărora, febrilă, să mi se întrupeze ea, o condamnată al cărei trup să fie biciut de urgia unei ploi magice, de sărutări; aprige şi arzătoare ca focul. Care să-i inhibe gândurile, să-i exhibe trupul şi s-o descalifice, în urgia celei mai negre nebunii a dăruirii. Fără sentimente calificate, însă.

//

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s