Rădăcini (VIII)

          Ca să fiu sincer, la prima vedere (sau încercare), pare mult mai uşor să ridici în braţe o femeie de cincizeci-şaizeci de kilograme decât un sac de cartofi de patruzeci. Îndrăznesc să spun că diferenţa o face sufletul – o femeie se unduieşte, se agaţă cu braţele de gâtul celui care o ridică, zâmbeşte, şi zâmbetul acela fie o uşurează, fie îi dă putere celui care încearcă să o ridice.

           Pentru Sandu, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ar fi putut ridica în braţe, cu o pricepere uluitoare pentru mine, toţi sacii de cartofi ai satului. Dar dacă ar fi fost pus în faţa unei femei şi ar fi trebuit să o ridice, s-ar fi înroşit tot, ar fi început să se bâlbâie şi, cu siguranţă, ar fi alergat să vadă dacă nu cumva mai este de ridicat vreun sac, sau orice altceva. Cu toată această timiditate a lui, l-am surprins de câteva ori urmărind-o pe ascuns, cu privire de câine bătut, pe Dana, nepoata bronzată ca o ţigancă. Se întindea de şale, prefăcându-se obosit, îşi ştergea fruntea şi îşi ciufulea şi mai tare claia de păr din cap, iar ochii, deşi doreau să pară îndreptaţi spre cer, urmăreau silueta subţire a femeii. “Trucuri de ţăran nepriceput”, îmi spuneam, încercând să îmi ascund zâmbetul batjocoritor. Asta mi-ar mai fi lipsit, să mă vadă că râd de el. Mă ura îndeajuns şi fără să îl ironizez şi, într-un fel, îmi inspira o anumită teamă, pentru că părea genul de om care, dacă simte nevoia, nu mai aşteaptă să se manifeste nici justiţia divină, nici cea umană, şi îşi face singur dreptate.

         Nu am considerat niciodată că pentru a îmi complete frumuseţea trupească aş avea nevoie de dinţii unei furci în piept sau între măruntaie, în consecinţă mi-am propus să fiu rezervat în faţa lui Sandu şi chiar să îl evit. Chiar şi în eventualitatea unei confruntări cu mâinile goale – mai precis, cu mâinile mele şi cu lopeţile lui goale – nu aş fi avut nicio şansă. De fapt mint, aş fi avut, pentru că orice luptător are mereu un punct slab, dar nici nu eram tocmai dispus să îmi încerc norocul.

       Recunosc, sunt un om comod… Când m-am hotărât să mă fac inginer raţionamentul a fost simplu: doctor nici nu încăpea vorbă, nu sunt un iubitor de oameni şi ştiam, aşa cum ştiu şi acum, că aş fi încărcat jurământul lui Hipocrat de prea multe ori şi cu prea multă plăcere. Nici la vorbe nu am fost bun vreodată, nu m-aş fi descurcat nici ca avocat, nici ca jurnalist, nici ca profesor, şi nici în vreo altă activitate în care ar fi trebuit să mă folosesc de puterea de convingere a vorbelor. În schimb, în urbea noastră umbla o zicală: “dormi, studinte, dormi în pace, ţara inginer te face”! Nu mi s-a părut deloc o activitate epuizantă, de aceea, de cum am terminat liceul, m-am grăbit spre porţile Politehnicii, lăsând vorbă acasă să mi se pregătească perna şi aşternuturile.

        În plus, ingineria pare cea mai potrivită profesie românească, pentru că românul ştie să facă orice, se pricepe la toate. Ştie să bată un cui, să schimbe un bec sau o priză, să improvizeze tot soiul de instalaţii, să repare ţevi, să desfunde chiuvete, şi încă altele, atât de multe încât nici nu mă pot gândi la toate. De aceea mi se pare normal să nu avem pretenţia ca un ministru al educaţiei să aibă, în mod obligatoriu, bacalureatul luat, şi chiar mai mult: ministrul sănătăţii să poată fi un absolvent al facultăţii de istorie, ministrul justiţiei – inginer agricol, iar ministrul turismului, o cârnăţăreasă care să ascundă prin poşete şi sub parfumuri scumpe damful de usturoi din cârnaţii de oaie.

            Poate pentru toate aceste motive, şi chiar şi pentru altele, nerostite încă, mi s-a părut mai înţelept să evit o confruntare  directă cu Sandu. Românul s-a priceput mereu la războaiele de gherilă, adică acelea duse în orice alt loc decât în câmp deschis şi, preferabil, fără să dea faţă cu duşmanul. Mărturisesc, în cazul în care Sandu ar fi decis să îşi îndrepte privirea ameninţătoare spre mine, nu aveam posibilitatea să ard recoltele şi să otrăvesc fântânile, pentru că în momentul de faţă nu mai suntem în situaţia în care să avem un domnitor căruia să i se spună că otrăvim fântânile şi care să răspundă: “Otrăviţi-le, voi oricum beţi numai vin”! Nu, nu îmi era teamă! Ştiam că pot să înving, dacă îmi dau silinţa, dar nu într-o confruntare directă, echitabilă. Ştiu, bine zicea poetul… “Sfântă laşitate românească”!

Rădăcini (VII)

          Dacă ar vrea cineva să facă o radiografie a poporului ăstuia, să îi vadă interiorul, nu numai suprafaţa, ar trebui să se uite la “Carul cu boi”. Carul ăla, tras de plăvani, pictat de George Enescu, parcă. Sau era altul?! Dracu’ să îi ia pe toţi! Enescu, Grigorescu, Eminescu, Petrescu, Iliescu, Constantinescu… inclusiv pe el, pe Traian, să îi ia dracu’ pe toţi! De multe ori m-am întrebat cum mai suport să fac parte dintr-un popor de Escu. Dar îmi dau seama că mă descurc, pentru că, în definitiv, şi eu sunt român, ca şi ei, şi gradul de suportabilitate al românului atinge, uneori, cote alarmante. Cunosc, spre exemplu, români care ajunşi la limita disperării preferă să se răzbune în familie în loc să iasă să moară în stradă. Ar fi uşor – găseşti în faţa unei ambasade un jandarm şi îl ataci cu un cuţit de bucătărie, fără vârf şi deloc ascuţit. Sau, şi mai bine, mimezi un atac asupra unei coloane oficiale. Acolo, de cele mai multe ori, există un singur ordin: “Shoot to kill”.

        Mă gândesc că s-ar putea încerca şi cu un poliţist, dar gradul de pregătire al poliţiştilor este îndoielnic, aşa cum îndoielnică le este nu numai inteligenţa, ci şi credibilitatea. Te pomeneşti, Doamne fereşte!, că dai peste unul mai bine instruit, capabil să te imobilizeze şi care să îţi şoptească, tainic, în ureche, aşa cum îi şopteşte unei iubite “dai nişte euroi de câteva cafele şi facem uitat incidentul”? Să nu râdeţi, este foarte posibil să se întâmple aşa, pentru că oamenii umiliţi în mod constant ajung, în cele din urmă, să nu mai aibă nici măcar urmă de mândrie. Şi dacă vede careva dintre voi o mândrie cât de mică în Carul ăla cu boi – în care eu zic, totuşi, că există numai fân – să mi-o arate şi mie.

           Să mi-o arate cu degetul, ţărăneşte, chiar dacă înainte s-a scobit cu el în nas, chiar dacă are unghiile netăiate şi murdare. Doar să îmi arate, pentru că de multe ori veştile bune sunt aduse de soli nebănuiţi. Amintiţi-vă de basmele româneşti, în care Norocul, sau Soarta cea bună se deghizau în babe frânte de spate, urâte la vedere, cerşetoare pribege care verificau bunătatea omului, gata să îi schimbe nefericirea pe fericire dacă l-ar fi considerat vrednic de asta. Şi atunci, cum Dumnezeul mă-sii, când eşti tânăr şi naiv, să nu dai de pomană până şi celui mai borât ţigan care îţi întinde o mână neajutorată?! Dai, pentru că nu ştii de unde sare norocul, la fel cum femeile noastre sărută tot felul de broscoi prin diverse părţi ale lumii, căutând să şi-i transforme în prinţi. Culmea, pe spatele naivilor, ţiganii în care nu s-a ascuns niciun strop de noroc au ajuns posesori de conturi importante, iar femeile… Daţi-mi voie să râd puţin. Femeile, sărutându-şi broscoii, se lovesc mereu de aceeaşi stare de fapt devenită deja snoavă şi împământenită – aceea în care i se spune “broscoiul pe care trebuia să îl săruţi ca să se transforme în prinţ era frate-meu, mie trebuie să îmi sugi pula”. Să mă ierte urechiuşele sensibile sau ochişorii delicaţi care vor simţi nevoia să se astupe, sau să se coboare, după caz, cu roşul de rigoare în obraji, dar român sunt, în definitiv, şi românii nu se feresc deloc sa spună lucrurilor pe nume. Uitaţi-vă, numai, la aşa zişii oameni de litere contemporani, la clasa socială, la clasa politică, uitaţi-vă la ce veţi dori şi abia apoi, dacă veţi mai considera de cuviinţă, blamaţi-mă. Este forte posibil să fiu singurul care crede că românul se identifică perfect cu vulgaritatea, şi să greşesc asumându-mi-o în căutarea rădăcinilor mele.

            Ceea ce mă readuce la Carul cu boi – cu atât mai mult cu cât este vulgar, chiar dacă în alt fel – car aflat în completă derivă, cu osiile frânte, cu ax fărâmat, cu boi neînjugaţi. Ce este mai cumplit este că acela care ar trebui să stea pe capră şi să dea din bici ajunge în faţa carului, gata să fie şfichiuit pe spate, şi să tragă… să tragă. Este ciudat cum plăvanul ia locul omului şi cum omul trebuie să muncească în locul animalului, mai mult decât animalul însuşi. Dar asta este o altă discuţie, bazată pe exemple de care suntem cu toţii sătui. Şi totuşi, vă mai rog o dată, dacă vedeţi vreo urmă de demnitate în acel car, să mi-o arătaţi şi mie, cu degetul. Chiar dacă degetul vă este gros, butucănos, negru de pământ, şi pe sub unghii şi deasupra lor. Aşa cum erau degetele lui Sandu, fratele lui Ghiţă. Nu mi-a plăcut nu numai din această pricină, ci şi din pricina modului în care mă privea, ca şi cum eram un intrus între dealurile lui, de parcă i-aş fi furat aerul pe care îl respiram. Era singurul care părea să îmi spună, chiar fără să mi se adreseze, că nu eram bine venit, că nu eram de acolo. Singurul lucru pe care l-am apreciat la el a fost această sinceritate, chiar dacă era, în felul ei, vulgară, românească.

Rock, mătuşă!

          Eu încă îmi amintesc de scrisul acela tremurat, pe un perete alb… nu ştiu nici cui îi aparţin cuvintele, nu ştiu nici mâna care a scris. Ştiu că nu ştiu nimic, în definitiv. Dar o recunosc, spre deosebire de alţii care, pentru a îşi ascunde inepţia, prostiile şi impotenţele dau vina pe o mână vitregă a sorţii, a destinului, a unei puteri infailibile ascunse undeva în ceruri, care se picură singură, pe căi necunoscute, în vieţile noastre.

         Adevărul este, de fapt, că fiecare om îşi alege o cale. Îşi alege – exhaustiv spus, pentru că uneori nu voinţa sa, ci acţiunile îl împing pe căi de pe care nu mai există întoarcere. Oricât privim în spate, timpul nu ne mai permite să ne întoarcem, chiar dacă am vrea, văzând că în faţă nu mai avem decât cărări pavate cu mărăcini. Deşi, adevărul este acelaşi pentru fiecare cale – trandafirul devenit mărăcine nu se deosebeşte cu nimic de mărăcinile care nu poate deveni trandafir. Poate doar prin amintire.

          Destul miez pentru azi… rock, mătuşă! Chiar dacă e aşa, mai alternativ.

De duminică

          Dacă m-ar întreba cineva în anumite momente, nu aş fi în stare să îi răspund altfel decât că lumea, deşi are nuanţe, în definitiv se împarte între extreme. Ce este la mijloc de multe ori ajunge să nu mai conteze. Ne definim, urâţi sau frumoşi, proşti sau inteligenţi (atenţie! înţelepciunea este doar o nuanţă), nebuni şi irecuperabili (pentru că normalitatea este şi ea, o trăsătură plictisitoare a clasei de mijloc), învinşi şi învingători. Iar săptămânile ni se scurg de luni până duminică, în zile bune şi zile proaste.

          Piesă de mare angajament, de prin ’75. Duminică suportabilă!

//

Rădăcini (VI)

          Nu vreau să povestesc prea mult cum a fost la cartofi. Nu vreau pentru că am o fire care foloseşte de multe ori autoironia, dar refuză să fie pusă faţă în faţă cu ridicolul. Eu de mine am voie să râd, dar nimeni dintre cei cărora le-ar pica sub ochi aceste rânduri nu are voie să o facă. Destul că au râs Ionică şi ceilalţi. Destul că au râs fetele. Eu le zic fete, mai ales Getei – femeie căsătorită, nu de mult, singura, de fapt, dintre ele. Ne-am împrietenit repede, şi chiar ajunseserăm la familiarisme. “Ce faci fată, o întrebam, văzând-o aplecată”. “Mă aplec, fată, nu vezi”? chicotea Geta. “Nu văd, fată, că eu mă uit numai după femei”. I-am mărturisit că ea pentru mine nu e femeie, este doar o fiinţă asexuată care poate să fie încadrată în categoria femeilor. Era ea drăguţă, dar bărbat’su îmi era simpatic şi i-am şi spus-o. Chiar i-am impus să ofteze pentru că mă pierde în favoarea lui, şi pe când râdea mi-a făcut şăgalnic cu ochiul. M-am uitat în jur, să fiu sigur că nu ne vede nimeni. Ionică, bărbatu-său era departe, ştergându-şi sudoarea de pe fruntea îmbrobonată. Nu avea puterea de pătrundere care să îi permit să înţeleagă ceva din toate râsetele, doar bombănea, din când în când: “haideţi, măi, că nu suntem la circ, ne prinde canicula”! Fetele râdeau şi mai tare când mă auzeau spunând hotărât: “gata, Ionică, haidem! Haidem să gătăm o dată”! Mă uitam urât la ele şi spuneam: “n-auziţi că vine canicula? Ce staţi”?! Habar nu am de ce râdeau şi mai tare, de încercările mele de a îl încuraja pe Ionică şi de a îl face să se mişte mai repede. “Doar nu o să stăm să ne topim până termină el de scos cartofii”! El şi ceilalţi doi, care lucrau, e drept, cu mai mult spor decât el.

          “Apăi, cu femeile astea nu facem treabă”, a zis unul dintre ei apropiindu-se să ia o gură de apă. Dar se uita la mine într-un mod ciudat. “Ghiţă, îi zic, haide, că uite, frate-tu aproape a gătat rândul! Mai avem unul şi gata pe ziua de azi”! Nu vă mint, când a auzit Ghiţă că nu mai e mult a lăsat apa şi s-a aruncat spre brazdă ca însetatul în apele unei oaze. Ardea soarele de parcă ar fi fost pe cerul iadului, aerul era uscat, nici urmă de vânt, nici măcar o pală. Totuşi Ghiţă părea renăscut, înota prin brazdă, ascundea cartofii în sac cu repeziciune de parcă l-ar fi alergat moartea, impulsionat de încurajările fetelor: “Aşa, Ghiţă, aşa”!

        “Fată, mai vrei o gură de apă”? mă întrebau şi pe mine. “Vreau, tu, vreau, că îi cald al dracu’ ” ziceam, şi întindeam mâna după sticla cu apă. Îmi vine şi mie să râd, deşi, dacă ar trebui să depăn povestea de la cap la coadă mi-ar păli zâmbetul pe buze. Unele amintiri este mai bine să fie păstrate secrete, nu pentru că ar provoca dureri, ci pentru că ar aduce veselie. Pentru alţii, şi am mai spus-o, mă feresc să se râdă de mine – de aceea nu povestesc, prefer să râd de unul singur.

        Toată ziua, însă, nu am putut să scap de un gând. Într-un fel sau altul, în căutarea rădăcinilor mele, nu ajunsesem, încă, la un rezultat satisfăcător. În câmp le lăsam pe fete să râdă, treceam cu privirea de Ionică, de Ghiţă şi de frate-său, cuprindeam dealurile şi treceam mai departe de ele, scormoneam pământul cu privirea şi mi se părea totul în zadar. Nu vedeam nicio rădăcină, şi nici speranţa de a le găsi. Poate într-o grădină cu rădăcinoase mi-ar fi fost mai uşor… Mi-am amintit de un cântec, care se întreba dacă există cineva care să îşi dorească să trăiască veşnic. Nu mi-am mai pus demult întrebarea, dar îmi dădeam seama că trăisem cu impresia că veşnicia are, ca şi mine, rădăcinile la sat. Mă credeam frate cu ea şi nu mi-am făcut probleme că nu aş avea longevitatea ei. Privind în jur mă simţeam apăsat cumva, şi îmi dădeam seama că nici râsul, nici voia bună nu mă vor păstra aşa cum am crezut că voi fi mereu: cu rădăcinile înfipte adânc în pieptul tinereţii, sorbindu-mi de acolo seva-conservant. Mi se făcea dor de nerădăcini şi de iluziile pe care le trădasem căutând altele.