Rădăcini (II)

          Dacă nu mi-ar fi luat-o un columbian înainte, mi-ar fi plăcut să vă spun povestea târfelor mele triste, în loc să încep să vorbesc despre rădăcinile mele. Care târfe, fie vorba între noi, nu sunt la fel de triste pe cât ar fi fost dacă eram vreun pui de italian, de spaniol, de neamţ, de francez, de belgian, de… mai ştiu eu ce naţii preferă femeile în ziua de azi. Asta e, mi-a fost dat să fiu pui de drac – aşa mi s-a spus mereu că sunt, încă din copilărie, de aceea am început să şi cred. Şi, probabil, este una din puţinele mele bucurii, că târfele mele nu sunt atât de triste pe cât ar fi putut să fie dacă aveam alte rădăcini.

          Să îmi iertaţi slobozenia limbajului, dar m-am decis să nu îi pun frâu, din mai multe motive. În primul rând, pentru că am pornit în căutarea rădăcinilor mele, acelea de la sat, decis să le ud ca să redevină puternice. Şi ţăranul, să ştiţi, nu se fereşte să spună lucrurilor pe nume, mai ales aici la noi, între dealuri. Într-un al doilea rând, deşi nu sunt vreun talent sclipitor în ale scrisului, am vrut să îmi scriu povestea, măcar pentru mine, dacă nu pentru alţii. Altora, în realitate, prefer să le-o povestesc, pentru că farmecul constă în oralitate, nicidecum în litera captivă pe hârtie şi vă rog din toată inima să nu mă contraziceţi înainte de a căuta în ce ne-a rămas de la Creangă, sau înainte de a silabisi din manuscrisele lui Preda. Să fim parcimonioşi în exprimare(!), în manuscrise, nu în variantele finale corectate de alţii, nu în cărţile publicate, şi rămase necitite vreme îndelungată. Un al treilea motiv este dorinţa mea de a intra în rândul lumii. Poate chiar a lumii bune, pentru că altfel am impresia că ar trebui să mă las de caligrafiere şi să mă apuc de mers la şezători pentru a îmi depăna poveştile şi păţaniile prin care am trecut în căutarea rădăcinilor mele. Oralitatea este mereu unul din cele mai importante lucruri, nicidecum scrierea, pentru că cititul oboseşte – oboseşte şi ochii şi mintea, pe când vorba poate să intre pe o ureche şi să iasă prin alta, adică să treacă prin aparatul auditiv aşa cum trece gâsca prin apă. Să îmi iertaţi digresiunea, abia acum mi-am dat seama că nici nu am menţionat acel al treilea motiv pentru care nu îmi voi pune frâu, căpăstru şi şa limbajului. Pentru că nici limbajul nu este o iapă, de aceea nu va trebui să bat nicio şa ca să mă fac înţeles, iar frâul, mai mult l-ar încurca în exercitarea drepturilor constituţionale privind libertatea de exprimare, atât de elegant folosite de pleiada de autori moderni răsăriţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

          Ca şi libera exprimare, dreptul la opinie este permis de legislaţie, de aceea, mi-l însuşesc şi eu, ca şi alţii, care, între foi, în paragrafe, îşi bagă sau îşi scot organele genitale – aş fi spus că le ţin în gură, dar în realitate le aştern pe foaie molfăite – sau prezintă pe celelalte, neavute, doar râvnite, mai mult sau mai puţin atrăgătoare, pregătindu-le spre penetrare, aşa cum oastea lui Mircea, din nu mai ştiu care scrisoare a cui către cine, pregătea moartea invadatorilor. Spre exemplu, oricât de ţăran aş fi, şi cunoaşteţi, ca şi mine, că uneori ţăranul nu este deloc pretenţios, eu – spre deosebire de un apreciat om de litere căruia unii îi spun scriitor mare – nu aş fute-o pe Majestatea Sa Regina Angliei nici dacă m-ar ruga. Cu atât mai puţin dacă m-ar ameninţa cu bătaia sau chiar cu lipsirea de libertate pe undeva prin celulele Turnului Londrei, pentru că, în materie de încăpăţânare, lângă mine până şi un catâr ar dezvolta complexe de inferioritate. Şi nu numai lângă mine, ci lângă orice ţăran român care îşi pune ceva în cap şi nu îi mai iese nici dacă îşi găureşte tâmpla. Despre gât nu aş vrea să vorbesc aici, decât dacă ar trebui să spun că este gros, puternic, ca de taur, şi suportă arsura aceea aspră de ţuică sau de palincă. Am cunoscut, de exemplu, un personaj care oricâtă ţuică ar fi băut, oricâtă arsură ar fi suportat, nu avea nimic la gât – nu i se găurea, nu mai prindea răceală, nu îşi pierdea vocea şi nu avea nevoie niciodată de fulare sau, de ce nu, în funcţie de anumite înclinaţii, de şaluri sau eşarfe. Mai mult, avea o voce groasă, de bas, răsunătoare, pe care nu puteai să o ignori nici dacă ai fi dorit să nu o auzi. Ei! Cu el, într-o seară, am învăţat că dacă eşti în căutarea rădăcinilor, trebuie neapărat să fii pregătit să le uzi cu orice ai la îndemână, pentru că altfel se usucă şi se slăbesc, slăbindu-te, în acelaşi timp, şi, într-un fel, ajungi să cazi. Să cazi cu zgomot de lemn şi de frunze, izbind pământul ca o bătaie prea puternică în uşă, amintindu-i că plecat din el ai hotărât, într-un moment de dor, să te întorci în el, acasă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s