Nu ştiu ce m-a apucat tocmai acum să îmi caut rădăcinile. Nu ar trebui să îmi fie teamă că sunt neudate, şi totuşi, am început să îmi fac griji pentru ele. Simţeam nevoia să le aflu, să le privesc, să mă conving că nu sunt pipernicite şi slabe, că îmi vor permite să mă mai înalţ falnic pentru încă o vreme, nicidecum subţire şi nebăgat în seamă ca un puiet, ca un vlăstar de cireş abia plantat într-o grădină a vieţii.
Nu mai plouase de mult, de vreo lună, şi pământul era uscat, întărit, gata să împietrească. Am călcat în picioare câteva buruieni, spunându-mi că fac un bine în acest fel, grăbit să ajung aproape de un măr ale cărui roade îmi făcuseră poftă. Poate dacă nu eram aşa de grăbit, aşa de lacom, m-aş fi oprit să regret roşia pe care o storcisem sub picior în lupta de gherilă pornită împotriva buruienilor. Inconştient, pentru că în mijlocul naturii, în fericirea aceea de a fi scăpat de betoane şi de asfalt, în răcoarea serii care începea să se lase devenisem zburdalnic ca un animal, deci mai puţin om, am denumit roşia “victimă colaterală” şi mi-am cules un măr roşu, zemos şi dulce. Mi-am plimbat privirea în jur, muşcând rodul cu poftă, peste câmpuri, peste dealuri, printre ele, departe spre orizont, apoi înspre cerurile senine. M-am lăudat mai înainte că aş fi evenit mai mult animal decât om, şi totuşi, mărturisesc că mi-am pus o întrebare: “oare de ce tocmai aceia care au în faţă cele mai largi orizonturi se mulţumesc să privească doar la doi paşi în faţă”? Să nu se mânie, acolo unde o fi, ‘nea Ilie, nu ăla cu tunetul, celălalt, ăla cu şcoala (sau mai degrabă fără prea multe tangenţe cu ea), care ar fi dat orice carte pe două kile de grâu, sau pentru doi lei cu care să îşi plătească fonciirea. Zic, şi tare aş vrea să nu se mânie, pentru că şi pe el, cu toată înţelepciunea lui brută, cu tot farmecul său de om natural, l-aş băga cu drag în pizda mă-sii, la fel ca şi pe omul spân, fie că are sau nu şuviţă, ăla de îl închidea pe Harap Alb în fântână ca să îi fure murgul şi statutul. Am privit în jur după un petic de iarbă pe care să mă aşez, şi mi-am văzut picioarele albe de care se luase o femeie din sat: “Anul ăsta nu ai fost la mare, nu te-ai făcut ţigan”! De parcă ştia ea că nu am fost la mare nici anul trecut, păstrând încă în minte experienţele care, în urmă cu doi ani, m-au convins să părăsesc malurile mării după trei zile, nu după şapte, cum îmi propusesem. Am chicotit amintindu-mi că i-am răspuns pe un ton ce se dorea obraznic: “Cum să mă fac ţigan dacă, vorba cântecului, noi suntem români”?! Am avut impresia că nici nu m-a auzit când a continuat: “Să o vezi pe nepoată-mea cum este, zici că e ţigancă”!
Nu v-am spus un lucru. Încă de când eram de ţâţă mi se rezervase un viitor strălucit. Trebuia să fiu un copil frumos, inteligent, care să aibe note bune la şcoală, apoi trebuia să urmez un liceu bun şi să îmi încununez eforturile şcolare absolvind medicina. Ăsta era planul, trebuia să fiu doctor, pentru că de doctori este nevoie şi pe timp de pace şi în vreme de război. Nu am regretat niciodată că nu mi-am urmat această soartă, dar o uşoară părere de rău am simţit că nu pot să fiu obraznic cu femeia care mă oprise, adică să îi fi mărturisit că nu m-ar deranja să îi consult fata dacă arată bine. “Boli să nu aibă, că în rest ne descurcăm noi”, i-am zis femeii în gând, chiar înainte să mă întrebe al cui sunt.
– Al nimănui, zic, sunt om liber. Sclavia s-a abolit de mult…
– Măi, băiete, s-ar ruşina bună-tu de tine dacă te-ar vedea aşa obraznic! îmi răspunse zâmbind ca şi cum ar fi ştiut ea ceva ce eu nu ştiam. L-am cunoscut pe bună-tu, să ştii. O ştiu şi pe bună-ta… ia zi, ce mai face? Nu a mai venit pe aici de mult, e bine? Te-a trimis să vezi ce e cu moşia? De-aia ai venit?
Nu ştiam la care întrebare să răspund prima oară, şi, mărturisesc cu sinceritate, dacă mi-aş fi deschis gura primul răspuns ar fi fost “am venit să o consult pe ţiganca de nepoată-ta”. M-am abţinut din politeţe – sunt politicos, chiar dacă multora dintre voi nu vi se pare. De asemenea, mi se întâmplă să mă arăt, uneori, înţelegător faţă de curiozitatea oamenilor, pentru că şi eu (şi bună-mea ca mine) sunt foarte curios. Dacă mi se stârneşte o curiozitate caut să o satisfac, şi cu cât nu reuşesc, cu atât mai mult mă încăpăţânez, lăsând la o parte orice milă faţă de vreun oropsit de catâr pe care l-aş putea complexa umbrindu-i, astfel, mândria.
– E bine bunica, zic. Am venit eu câteva zile ca să văd ce se mai întâmplă pe aici…
Nu i-am spus că pornisem în căutarea rădăcinilor mele, dorind să le văd, să aflu dacă este nevoie să le ud pentru a le păstra puternice. Ce să ştie ea ce înseamnă să cauţi, să te cauţi. Ea se trezeşte dimineaţa să dea la pui, să mulgă vaca, să plivească prin câmp, să pună masa, să mânce, să doarmă vreo oră-două după prânz, să îşi facă de lucru prin casă, apoi, când se mai moaie căldura, să iasă să grijească de grădină, de fructe şi iar de animale. Şi altă treabă nu are decât să fie mândră de nepoată-sa, care şi ea o să facă, probabil, aceleaşi lucruri ca ea, poate ceva mai influenţată de tehnologie, mai cu un ochi la televizor, mai cu celălalt pe messenger, şi bronzată ca o ţigancă, cu dungi albe, subţiri, de sutien care să îi certifice rădăcinile româneşti. “Dar dacă face topless?!”. De parcă ţărăncile nu ar avea voie să facă topless! Că bine spunea cineva, un supraveghetor cu care am fost într-o tabără la mare, acum multă vreme, pe când aveam vreo cincisprezece ani: “În zi de azi toate femeile îşi arată ugerele, nu se mai ruşinează nici de Gheorghe ăsta de paişpe ani”! Aveam cinşpe, dar pentru el era prea puţin relevant, sau îşi dăduse seama că mă scotea din minţi greşindu-mi vârsta, mai mult decât spundu-mi Gheorghe. Pe atunci eram prea tânăr şi neexperimentat ca să ştiu că Gheorghe poate deveni peste noapte domn, spunându-şi George, şi preţuiam mai mult “ugerele” femeilor decât pe acelea ale oilor dătătoare de lapte, carne, miei şi lână – la fel ca acum. Cred că dacă mi-ar fi destupat cineva mintea de la acea vârstă, în loc să încep să umblu cu prima femeie, pe la vreo şaişpe ani, umblam cu o oaie. Apoi, decât să umblu cu două femei aş fi umblat cu două oi, şi tot aşa, până ajungeam să am o turmă, sau chiar două. Ar fi fost greu, totuşi, pentru încă eram pe drumul stabilit înainte de naştere, elev de liceu, şi dacă acolo mi se mai permitea să umblu cu femei, nu cred că m-ar fi primit cineva cu oile. În plus, dacă tot am ajuns la subiectul ăsta, să ştiţi că am umblat şi cu femei căsătorite şi nu am păţit nimic, cel puţin deocamdată, dar îmi amintesc încă, după atâta vreme, de unii care au umblat cu oi şi au fost găsiţi aruncaţi prin râpe şi cu turma lipsă. “Şi George nu mai vine”… Eh! Unii bine ar face să nu mai vină deloc de la stână.
Nevermore 