Rădăcini (IV)

          Încă îmi mâncam mărul, trântit pe iarbă, la umbra unui nuc, când m-am auzit strigat din curte. Acum să ştiţi, chiar dacă îmi mai spun unii “domnule”, chiar dacă pe lângă cel care mă strigasem, şi pentru el, eram domn, îmi trădez rădăcinile româneşti. De multe ori îmi mai interpelez câte un prieten: “Ce faci, bă”?, arătându-mă, astfel, neplăcut surprins de ceva anume. Alteori spun “mă”, sau “măi”, ceea ce îmi trădează rădăcinile modeste. Dacă eram de os domnesc, sau măcar burghez, aş fi întrebat “ce fac domniile voastre?”, sau m-aş fi adresat femeilor cu sintagma “stimată doamnă”, iar domnilor le-aş fi spus “stimaţi domni”. Nu mi se potriveşte, însă, afectarea, eu nici măcar mailurile pe care le trimit cunoscuţilor nu le semnez. De ce le-aş semna, când oricum se poate observa adresa expeditorului. “Cu drag, X” mi se mai scria din când în când, şi deşi ajunsesem, din obligaţie, să semnez, îmi trădam repede asemenea politeţuri şi scriam doar “cu drag”, dacă într-adevăr era aşa. Pe lângă afectare nu mi se potriveşte nici minciuna. Adică, tipul acela de minciună în baza căruia să îi scriu cuiva un mesaj şi la sfârşit să îmi declar dragul. În plus, acel “cu drag” poate să devină enervant şi exagerat. Adică, în cazul femeilor, de exemplu, ce atâtea mărturisiri, ce atâta drag?! Dacă îţi este drag de mine şi mie de tine, ne-o spunem o dată, ne-o spunem de două ori, şi a treia oară ne-o arătăm între aşternuturi. Nu spun eu că vorba multă este sărăcia omului, dar nici chiar aşa, să ne drăgălim o sută de ani, că tinereţea trece repede şi mai încolo, mai către bătrâneţe, ori nu mai avem chef, ori nu mai avem putinţă. De-asta zic, uneori, trebuie trăită clipa, nu dragul.

          Să revin… îmi trădez, spuneam, rădăcinile, mai scap câte un “bă”, câte un “mă”. Dar nu am hăulit niciodată. Adică… vă daţi seama, să aud în curte, din grădine, o voce bărbătească, urlând: “Ăăăăăăiiiiiii”! De fapt mint, în copilărie, când mergeam cu pluguşorul, urlam toţi flăcăii ca din gură de şarpe când trebuia să mânăm. “Ia mai mânaţi, măi, flăcăi”! Şi aşa urlam o dată de nu mai ştiam de ce ne erau urechile roşii, de frig sau din cauza strigătului. Dar Ionică urla mai tare ca toţi, în luna lui spetembre, în mijlocul curţii: “Ăăăăăăăăiiiiiiii”. Am apreciat la el că nu a pus un “u” înainte. Sunt alţii care strigă “Uăăăăiiiiiiiiii”, şi din cauza lor nu îmi ies coşuri, ci bube pe faţă.

          Ionică venise să mă întreb dacă nu vreau să merg a doua zi la cartofi. Că la şapte vine tractorul cu plugul, să treacă prin brazdă, că vom fi vreo şapte, opt, şi că dacă ne mişcăm cu spor, până la unsprezece suntem gata, să nu ne prindă canicula. Am primit cu bucurie. Când îţi cauţi rădăcinile este bine să dai şi o brazdă, să vezi înăuntrul pământului, că şi rădăcinile tot acolo sunt, ascunse bine. De ce să nu profit de orice ocazie, dacă o aflu în cale. Şi, în plus, munca înnobilează pe om, chiar dacă este a câmpului. Chiar dacă rădăcinile îmi sunt de ţăran, muncind am posibilitatea să mă fac boier, nobil, adică, şi totodată, poate acolo în brazdă, între cartofi, cine ştie?!, mi-oi şi vedea vreo rădăcină.

            – Mi-o spus tuşa, că cum să te chem pe tine la cartofi?

            – Dar ce am eu, de să nu vin?!

            – Păi tu…

            – Lasă, bă, Ionică, nu îţi mai face atâtea probleme. Şi eu am tot două mâini şi două picioare, şi tot un cap. Chiar dacă nu trebuie să îl folosesc, măcar îmi şade pe umeri ca bibelou. “Şi e frumos bibeloul”, mi-am spus doar mie, privind ochii verzi şi bulbucaţi, de broască, ai lui Ionică, pielea ciupită de vărsat de vânt şi gura strâmbă cu buze groase.

          Degeaba aş fi întrebat cine vom fi ăia şapte-opt care trebuia să gătăm treaba până la ora unsprezece, treziţi de la şase, ca să nu ne prindă canicula. Dacă erau toţi ca Ionică, iaca, nu aveam motive să pierd vremea uitându-mă după vreo talie subţire, după umeri dezgoliţi sau după curbe de sâni vizibile atunci când posesoarea lor s-ar fi aplecat. Unele munci sunt de bărbat, şi trebuie să le facă numai bărbaţii. Să le facă bine, temeinic, să arate că sunt bărbaţi. Să le facă fără să existe distrageri sau sustrageri…

         Mai ştiu eu pe cineva care se mândreşte cu o sustragere de la scosul cartofolui, dar într-un fel îi dau foarte mare dreptate. Pe atunci, adică acum multă vreme, cartofii erau scoşi din cuiburi cu sapa, munca era mai grea şi se făcea pentru că trebuia făcută, chiar dacă ardea soarele mai rău ca în Africa. Ei, acest “ştiu eu cine” ba se oprea că se lovea la picior, ba se ducea să îşi dea pe faţă cu apă, ba tăia cartofii în două, doar ca să i se smulgă sapa din mână şi să fie pus la cărat de saci. Saci plini, să nu mă înţelegeţi greşit.

          Pentru că nu am fost niciodată la scos de cartofi eram sigur că mă pot lăuda că nu s-a plans nimeni de mine. Adică: nu am tăiat cartofi în jumătate pe când îi scoteam cu sapa din cuib, nu i-am lăsat în brazdă pentru că mă durea spatele să stau aplecat sau mă plictisisem să îi tot adun, nu m-am dat lovit de sciatică sau de hernie cărând saci şi nici nu m-am dus să fumez o ţigară şi dus am fost, vreme de două ore, să dorm pe undeva pe la umbră. Mână de lucru model, carevasăzică, asta mă simţeam – este imposibil să te simţi altfel atunci când ştii că nu există nimeni care să se plângă de tine. Cel puţin, nu în materie de scos de cartofi.

            Când Ionică a dat să plece l-am oprit:

            – O ţuică, Ionică? E de-aia bună, curată, de prună.

            – Da’ cum să nu! Mi-o spus tuşa că v-a ieşit foarte bună.

            Şi-a turnat un pahar şi, stând în curte, la masă, la umbră, dădu paharul pe gât. Îl trânti de masă, strânse ochii şi buzele, scutură capul şi exclamă:

            – Că bună-i!

            – Mai ia! zic, şi îi umplu paharul.

            Îl dă din nou pe gât şi îmi mulţumeşte.

             – Nu bei? mă întreabă.

            – Ba, cum de nu, dacă nu mă mai vrei mâine la cartofi! răspund râzând. Eu nu beau ţuică, Ionică. Fac o scurtă pauză, inspirând mirosul de înserare distilând pe cel de struguri negri şi grei atârnaţi în via de deasupra noastră, şi continui:

           – O să îmi pun un pahar de vin! Ca să fiu sincer, de mult îmi doream un pahar de vin. Când am ajuns, mi-am şi spus, retoric: “Simţi ce fain miros strugurii”? Mi-am răspuns că da, deşi în gând îmi spuneam că miroase a vin, Ionică…

          Există unele concepţii, unele idei, de grup, de clasă socială. În largul teritoriu în care îmi cresc rădăcinile, ale mele şi ale turmei din care fac parte, asemenea concepţii se îmbracă în haina prejudecăţii. Poate este adevărat, bărbatul nu este bărbat dacă nu bea şi dacă nu a fost, măcar o dată, la curve…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s