Nu vreau să povestesc prea mult cum a fost la cartofi. Nu vreau pentru că am o fire care foloseşte de multe ori autoironia, dar refuză să fie pusă faţă în faţă cu ridicolul. Eu de mine am voie să râd, dar nimeni dintre cei cărora le-ar pica sub ochi aceste rânduri nu are voie să o facă. Destul că au râs Ionică şi ceilalţi. Destul că au râs fetele. Eu le zic fete, mai ales Getei – femeie căsătorită, nu de mult, singura, de fapt, dintre ele. Ne-am împrietenit repede, şi chiar ajunseserăm la familiarisme. “Ce faci fată, o întrebam, văzând-o aplecată”. “Mă aplec, fată, nu vezi”? chicotea Geta. “Nu văd, fată, că eu mă uit numai după femei”. I-am mărturisit că ea pentru mine nu e femeie, este doar o fiinţă asexuată care poate să fie încadrată în categoria femeilor. Era ea drăguţă, dar bărbat’su îmi era simpatic şi i-am şi spus-o. Chiar i-am impus să ofteze pentru că mă pierde în favoarea lui, şi pe când râdea mi-a făcut şăgalnic cu ochiul. M-am uitat în jur, să fiu sigur că nu ne vede nimeni. Ionică, bărbatu-său era departe, ştergându-şi sudoarea de pe fruntea îmbrobonată. Nu avea puterea de pătrundere care să îi permit să înţeleagă ceva din toate râsetele, doar bombănea, din când în când: “haideţi, măi, că nu suntem la circ, ne prinde canicula”! Fetele râdeau şi mai tare când mă auzeau spunând hotărât: “gata, Ionică, haidem! Haidem să gătăm o dată”! Mă uitam urât la ele şi spuneam: “n-auziţi că vine canicula? Ce staţi”?! Habar nu am de ce râdeau şi mai tare, de încercările mele de a îl încuraja pe Ionică şi de a îl face să se mişte mai repede. “Doar nu o să stăm să ne topim până termină el de scos cartofii”! El şi ceilalţi doi, care lucrau, e drept, cu mai mult spor decât el.
“Apăi, cu femeile astea nu facem treabă”, a zis unul dintre ei apropiindu-se să ia o gură de apă. Dar se uita la mine într-un mod ciudat. “Ghiţă, îi zic, haide, că uite, frate-tu aproape a gătat rândul! Mai avem unul şi gata pe ziua de azi”! Nu vă mint, când a auzit Ghiţă că nu mai e mult a lăsat apa şi s-a aruncat spre brazdă ca însetatul în apele unei oaze. Ardea soarele de parcă ar fi fost pe cerul iadului, aerul era uscat, nici urmă de vânt, nici măcar o pală. Totuşi Ghiţă părea renăscut, înota prin brazdă, ascundea cartofii în sac cu repeziciune de parcă l-ar fi alergat moartea, impulsionat de încurajările fetelor: “Aşa, Ghiţă, aşa”!
“Fată, mai vrei o gură de apă”? mă întrebau şi pe mine. “Vreau, tu, vreau, că îi cald al dracu’ ” ziceam, şi întindeam mâna după sticla cu apă. Îmi vine şi mie să râd, deşi, dacă ar trebui să depăn povestea de la cap la coadă mi-ar păli zâmbetul pe buze. Unele amintiri este mai bine să fie păstrate secrete, nu pentru că ar provoca dureri, ci pentru că ar aduce veselie. Pentru alţii, şi am mai spus-o, mă feresc să se râdă de mine – de aceea nu povestesc, prefer să râd de unul singur.
Toată ziua, însă, nu am putut să scap de un gând. Într-un fel sau altul, în căutarea rădăcinilor mele, nu ajunsesem, încă, la un rezultat satisfăcător. În câmp le lăsam pe fete să râdă, treceam cu privirea de Ionică, de Ghiţă şi de frate-său, cuprindeam dealurile şi treceam mai departe de ele, scormoneam pământul cu privirea şi mi se părea totul în zadar. Nu vedeam nicio rădăcină, şi nici speranţa de a le găsi. Poate într-o grădină cu rădăcinoase mi-ar fi fost mai uşor… Mi-am amintit de un cântec, care se întreba dacă există cineva care să îşi dorească să trăiască veşnic. Nu mi-am mai pus demult întrebarea, dar îmi dădeam seama că trăisem cu impresia că veşnicia are, ca şi mine, rădăcinile la sat. Mă credeam frate cu ea şi nu mi-am făcut probleme că nu aş avea longevitatea ei. Privind în jur mă simţeam apăsat cumva, şi îmi dădeam seama că nici râsul, nici voia bună nu mă vor păstra aşa cum am crezut că voi fi mereu: cu rădăcinile înfipte adânc în pieptul tinereţii, sorbindu-mi de acolo seva-conservant. Mi se făcea dor de nerădăcini şi de iluziile pe care le trădasem căutând altele.
Nevermore 