Eu încă îmi amintesc de scrisul acela tremurat, pe un perete alb… nu ştiu nici cui îi aparţin cuvintele, nu ştiu nici mâna care a scris. Ştiu că nu ştiu nimic, în definitiv. Dar o recunosc, spre deosebire de alţii care, pentru a îşi ascunde inepţia, prostiile şi impotenţele dau vina pe o mână vitregă a sorţii, a destinului, a unei puteri infailibile ascunse undeva în ceruri, care se picură singură, pe căi necunoscute, în vieţile noastre.
Adevărul este, de fapt, că fiecare om îşi alege o cale. Îşi alege – exhaustiv spus, pentru că uneori nu voinţa sa, ci acţiunile îl împing pe căi de pe care nu mai există întoarcere. Oricât privim în spate, timpul nu ne mai permite să ne întoarcem, chiar dacă am vrea, văzând că în faţă nu mai avem decât cărări pavate cu mărăcini. Deşi, adevărul este acelaşi pentru fiecare cale – trandafirul devenit mărăcine nu se deosebeşte cu nimic de mărăcinile care nu poate deveni trandafir. Poate doar prin amintire.
Destul miez pentru azi… rock, mătuşă! Chiar dacă e aşa, mai alternativ.
Nevermore 