Rădăcini (VII)

          Dacă ar vrea cineva să facă o radiografie a poporului ăstuia, să îi vadă interiorul, nu numai suprafaţa, ar trebui să se uite la “Carul cu boi”. Carul ăla, tras de plăvani, pictat de George Enescu, parcă. Sau era altul?! Dracu’ să îi ia pe toţi! Enescu, Grigorescu, Eminescu, Petrescu, Iliescu, Constantinescu… inclusiv pe el, pe Traian, să îi ia dracu’ pe toţi! De multe ori m-am întrebat cum mai suport să fac parte dintr-un popor de Escu. Dar îmi dau seama că mă descurc, pentru că, în definitiv, şi eu sunt român, ca şi ei, şi gradul de suportabilitate al românului atinge, uneori, cote alarmante. Cunosc, spre exemplu, români care ajunşi la limita disperării preferă să se răzbune în familie în loc să iasă să moară în stradă. Ar fi uşor – găseşti în faţa unei ambasade un jandarm şi îl ataci cu un cuţit de bucătărie, fără vârf şi deloc ascuţit. Sau, şi mai bine, mimezi un atac asupra unei coloane oficiale. Acolo, de cele mai multe ori, există un singur ordin: “Shoot to kill”.

        Mă gândesc că s-ar putea încerca şi cu un poliţist, dar gradul de pregătire al poliţiştilor este îndoielnic, aşa cum îndoielnică le este nu numai inteligenţa, ci şi credibilitatea. Te pomeneşti, Doamne fereşte!, că dai peste unul mai bine instruit, capabil să te imobilizeze şi care să îţi şoptească, tainic, în ureche, aşa cum îi şopteşte unei iubite “dai nişte euroi de câteva cafele şi facem uitat incidentul”? Să nu râdeţi, este foarte posibil să se întâmple aşa, pentru că oamenii umiliţi în mod constant ajung, în cele din urmă, să nu mai aibă nici măcar urmă de mândrie. Şi dacă vede careva dintre voi o mândrie cât de mică în Carul ăla cu boi – în care eu zic, totuşi, că există numai fân – să mi-o arate şi mie.

           Să mi-o arate cu degetul, ţărăneşte, chiar dacă înainte s-a scobit cu el în nas, chiar dacă are unghiile netăiate şi murdare. Doar să îmi arate, pentru că de multe ori veştile bune sunt aduse de soli nebănuiţi. Amintiţi-vă de basmele româneşti, în care Norocul, sau Soarta cea bună se deghizau în babe frânte de spate, urâte la vedere, cerşetoare pribege care verificau bunătatea omului, gata să îi schimbe nefericirea pe fericire dacă l-ar fi considerat vrednic de asta. Şi atunci, cum Dumnezeul mă-sii, când eşti tânăr şi naiv, să nu dai de pomană până şi celui mai borât ţigan care îţi întinde o mână neajutorată?! Dai, pentru că nu ştii de unde sare norocul, la fel cum femeile noastre sărută tot felul de broscoi prin diverse părţi ale lumii, căutând să şi-i transforme în prinţi. Culmea, pe spatele naivilor, ţiganii în care nu s-a ascuns niciun strop de noroc au ajuns posesori de conturi importante, iar femeile… Daţi-mi voie să râd puţin. Femeile, sărutându-şi broscoii, se lovesc mereu de aceeaşi stare de fapt devenită deja snoavă şi împământenită – aceea în care i se spune “broscoiul pe care trebuia să îl săruţi ca să se transforme în prinţ era frate-meu, mie trebuie să îmi sugi pula”. Să mă ierte urechiuşele sensibile sau ochişorii delicaţi care vor simţi nevoia să se astupe, sau să se coboare, după caz, cu roşul de rigoare în obraji, dar român sunt, în definitiv, şi românii nu se feresc deloc sa spună lucrurilor pe nume. Uitaţi-vă, numai, la aşa zişii oameni de litere contemporani, la clasa socială, la clasa politică, uitaţi-vă la ce veţi dori şi abia apoi, dacă veţi mai considera de cuviinţă, blamaţi-mă. Este forte posibil să fiu singurul care crede că românul se identifică perfect cu vulgaritatea, şi să greşesc asumându-mi-o în căutarea rădăcinilor mele.

            Ceea ce mă readuce la Carul cu boi – cu atât mai mult cu cât este vulgar, chiar dacă în alt fel – car aflat în completă derivă, cu osiile frânte, cu ax fărâmat, cu boi neînjugaţi. Ce este mai cumplit este că acela care ar trebui să stea pe capră şi să dea din bici ajunge în faţa carului, gata să fie şfichiuit pe spate, şi să tragă… să tragă. Este ciudat cum plăvanul ia locul omului şi cum omul trebuie să muncească în locul animalului, mai mult decât animalul însuşi. Dar asta este o altă discuţie, bazată pe exemple de care suntem cu toţii sătui. Şi totuşi, vă mai rog o dată, dacă vedeţi vreo urmă de demnitate în acel car, să mi-o arătaţi şi mie, cu degetul. Chiar dacă degetul vă este gros, butucănos, negru de pământ, şi pe sub unghii şi deasupra lor. Aşa cum erau degetele lui Sandu, fratele lui Ghiţă. Nu mi-a plăcut nu numai din această pricină, ci şi din pricina modului în care mă privea, ca şi cum eram un intrus între dealurile lui, de parcă i-aş fi furat aerul pe care îl respiram. Era singurul care părea să îmi spună, chiar fără să mi se adreseze, că nu eram bine venit, că nu eram de acolo. Singurul lucru pe care l-am apreciat la el a fost această sinceritate, chiar dacă era, în felul ei, vulgară, românească.