Rădăcini (VIII)

          Ca să fiu sincer, la prima vedere (sau încercare), pare mult mai uşor să ridici în braţe o femeie de cincizeci-şaizeci de kilograme decât un sac de cartofi de patruzeci. Îndrăznesc să spun că diferenţa o face sufletul – o femeie se unduieşte, se agaţă cu braţele de gâtul celui care o ridică, zâmbeşte, şi zâmbetul acela fie o uşurează, fie îi dă putere celui care încearcă să o ridice.

           Pentru Sandu, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ar fi putut ridica în braţe, cu o pricepere uluitoare pentru mine, toţi sacii de cartofi ai satului. Dar dacă ar fi fost pus în faţa unei femei şi ar fi trebuit să o ridice, s-ar fi înroşit tot, ar fi început să se bâlbâie şi, cu siguranţă, ar fi alergat să vadă dacă nu cumva mai este de ridicat vreun sac, sau orice altceva. Cu toată această timiditate a lui, l-am surprins de câteva ori urmărind-o pe ascuns, cu privire de câine bătut, pe Dana, nepoata bronzată ca o ţigancă. Se întindea de şale, prefăcându-se obosit, îşi ştergea fruntea şi îşi ciufulea şi mai tare claia de păr din cap, iar ochii, deşi doreau să pară îndreptaţi spre cer, urmăreau silueta subţire a femeii. “Trucuri de ţăran nepriceput”, îmi spuneam, încercând să îmi ascund zâmbetul batjocoritor. Asta mi-ar mai fi lipsit, să mă vadă că râd de el. Mă ura îndeajuns şi fără să îl ironizez şi, într-un fel, îmi inspira o anumită teamă, pentru că părea genul de om care, dacă simte nevoia, nu mai aşteaptă să se manifeste nici justiţia divină, nici cea umană, şi îşi face singur dreptate.

         Nu am considerat niciodată că pentru a îmi complete frumuseţea trupească aş avea nevoie de dinţii unei furci în piept sau între măruntaie, în consecinţă mi-am propus să fiu rezervat în faţa lui Sandu şi chiar să îl evit. Chiar şi în eventualitatea unei confruntări cu mâinile goale – mai precis, cu mâinile mele şi cu lopeţile lui goale – nu aş fi avut nicio şansă. De fapt mint, aş fi avut, pentru că orice luptător are mereu un punct slab, dar nici nu eram tocmai dispus să îmi încerc norocul.

       Recunosc, sunt un om comod… Când m-am hotărât să mă fac inginer raţionamentul a fost simplu: doctor nici nu încăpea vorbă, nu sunt un iubitor de oameni şi ştiam, aşa cum ştiu şi acum, că aş fi încărcat jurământul lui Hipocrat de prea multe ori şi cu prea multă plăcere. Nici la vorbe nu am fost bun vreodată, nu m-aş fi descurcat nici ca avocat, nici ca jurnalist, nici ca profesor, şi nici în vreo altă activitate în care ar fi trebuit să mă folosesc de puterea de convingere a vorbelor. În schimb, în urbea noastră umbla o zicală: “dormi, studinte, dormi în pace, ţara inginer te face”! Nu mi s-a părut deloc o activitate epuizantă, de aceea, de cum am terminat liceul, m-am grăbit spre porţile Politehnicii, lăsând vorbă acasă să mi se pregătească perna şi aşternuturile.

        În plus, ingineria pare cea mai potrivită profesie românească, pentru că românul ştie să facă orice, se pricepe la toate. Ştie să bată un cui, să schimbe un bec sau o priză, să improvizeze tot soiul de instalaţii, să repare ţevi, să desfunde chiuvete, şi încă altele, atât de multe încât nici nu mă pot gândi la toate. De aceea mi se pare normal să nu avem pretenţia ca un ministru al educaţiei să aibă, în mod obligatoriu, bacalureatul luat, şi chiar mai mult: ministrul sănătăţii să poată fi un absolvent al facultăţii de istorie, ministrul justiţiei – inginer agricol, iar ministrul turismului, o cârnăţăreasă care să ascundă prin poşete şi sub parfumuri scumpe damful de usturoi din cârnaţii de oaie.

            Poate pentru toate aceste motive, şi chiar şi pentru altele, nerostite încă, mi s-a părut mai înţelept să evit o confruntare  directă cu Sandu. Românul s-a priceput mereu la războaiele de gherilă, adică acelea duse în orice alt loc decât în câmp deschis şi, preferabil, fără să dea faţă cu duşmanul. Mărturisesc, în cazul în care Sandu ar fi decis să îşi îndrepte privirea ameninţătoare spre mine, nu aveam posibilitatea să ard recoltele şi să otrăvesc fântânile, pentru că în momentul de faţă nu mai suntem în situaţia în care să avem un domnitor căruia să i se spună că otrăvim fântânile şi care să răspundă: “Otrăviţi-le, voi oricum beţi numai vin”! Nu, nu îmi era teamă! Ştiam că pot să înving, dacă îmi dau silinţa, dar nu într-o confruntare directă, echitabilă. Ştiu, bine zicea poetul… “Sfântă laşitate românească”!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s