*** (Răzvan Nicula)

Mi-e sufletul amară călimară
În nopţi în care vântul de afară
Îmi suflă-n gânduri a pustiu –
De mult eşti moartă, eu sunt viu.

Oftez, din când în când, amar,
Ascuns în noapte – biet fugar –
Şi dinţii-mi lasă peste buză
Urme-răni ce te acuză

De ploi de lacrimi şi de jale
Prăvălite în rafale
Din pleoape arse şi fierbinţi
Cu blesteme printre dinţi.

Sunt nopţi în care dintre îngeri
Te simt în suflet cum mă sângeri
Şi, renunţând la cele sfinte,
Pe buze îmi devii cuvinte.

De mult eşti moartă, eu sunt viu –
Mi-o tot repet, deşi nu ştiu
De nu cumva-n priviri de gheaţă
Eu sunt cel mort şi tu în viaţă.

Oricum ar fi, când de afară
Îmi suflă vântu’-n călimară,
Te storc pe-obraz a umezeală
Să-ţi simt sărutul de cerneală.

Rock, mătuşă!

          Am mai spus-o, cui se arată într-atât de curios să mă întrebe: am început să scriu de mic. Nu contează ce scriam, mă chinuia talentul. Mai târziu, mult mai târziu, a început să mă chinuie doar scrisul – mai ales în momentele în care ne declarăm război unul altuia, când eu nu mai vreau să aud de el şi nici el de mine. Atunci, pentru că nu am cum să plec trântind în urma mea uşa, lăsându-l în casă să îşi facă procese de conştiinţă, îmi tot promit că voi da timpul înapoi şi voi scrijeli cu mână tremurată, pe zidul alb al unei cârciumi din care cu mici şanse se scapă fără hepatită: “rock, mătuşă”! Dar ştiu că până şi într-o asemenea ipoteză, ca un blestem, tot scrisul mi-ar urmări fiecare suflare…

De duminică

          Nu ştiu dacă există cineva căruia să nu i se fi întâmplat să se trezească şi să îşi pună mâinile în cap gândindu-se la ce a făcut cu o noapte înainte. Eu numesc acele momente „dezgustătoare”, mai ales atunci când nu am pe cine să dau vina. Duminică faină şi liniştită! 2007

Păreri

          Spre ruşinea mea, trebuie să recunosc că sunt creştin. Ca scuză invoc faptul că nu m-a întrebat nimeni dacă vreau sau nu să fiu botezat, mi s-a pus, în spiritul religiei, pumnul în gură. Mai susţin că sunt relativ nepracticant, deşi sărbătoresc cu mare drag Crăciunul. Chiar şi Paştele, deşi mi s-a întâmplat în ultima vreme să fiu în contratimp – Hristosul era mort, eu eram viu, învia El, eu eram deja mort şi înviam, cu dureri, adoua zi spre amiază.

         Sunt multe lucruri inacceptabile, din punctul meu de vedere, în materie de religie, oricare ar fi ea. Dar unele credinţe mi se par mai înţelepte, sau mai apropiate de un adevăr necunoscut cu certitudine, decât altele. Vorbeam, cu cineva, despre lipsa de esenţă a vieţii prin prisma unei Judecăţi de Apoi. Deşi am încercat, nu am reuşit să înţeleg şi cu atât mai puţin să accept, rostul unei singure vieţi. De ce am fi trimişi, în tentativa de a fi corupţi sau întăriţi întru credinţă pentru ca, la sfârşitul supliciului, să fim înghesuiţi ca oile într-un staul numit Rai, sau făcuţi friptură în adâncurile pământului. Dacă într-adevăr este aşa, înseamnă că nu suntem decât soldăţei de plumb reanimaţi pentru o vreme, pentru un amuzament bolnav al unei puteri superioare.

           În schimb, înclin mult mai mult să cred că o viaţă este doar o viaţă, adică un capitol, un ciclu dintr-o existenţă care are un alt scop, unul mult mai înalt decât acela de a se îmburda individul pe plaiuri de norişori roz. Şi scopul acela exclude, sub orice formă, sărăcia duhului. A trupului, da, a mijloacelor materiale în anumite secvenţe de eternitate, da; sărăcia în sufletism, în sentiment, în puteri… în orice, dar nu în spirit. De multe ori m-am încurajat că oamenii dragi pe care i-am pierdut îmi vor reintra în eternitatea pe care o am de parcurs sub alte forme şi cu alte nume – cred că este o credinţă pe care ar putea-o adopta oricine, pentru a nu rămâne cu sufletul pustiit. De aceea am pus capăt discuţiei care nu avea cum să mă facă să înţeleg de ce o Judecată pentru o singură viaţă ar fi dezirabilă unui şir de tragicomedii. “Nu ştim nimic, şi până când vom afla e dreptul fiecăruia să creadă în ce vrea”. Eu cred că unele muzici sunt mai bune decât muzicile religioase, coruri de îngeri sau fade sunete de harpă…

Diverse

          Îmi spune o prietenă: “sufăr”. “Se merită”? am întrebat-o. M-a privit ca şi cum m-ar fi văzut pentru prima oară. Uneori sunt înclinat nu numai să caut intensităţile suferinţelor, ci şi să le aflu valoarea. Cu sentimentele se întâmplă să fie ca în comerţ: un pachet de ţigări costă o anumită sumă – o suferinţă are, la rândul ei, o anumită valoare. Sau poate nu, pentru că de multe ori înclinăm să acordăm sentimentelor noastre o valoare mai mare decât cea reală, la fel ca un producător care ridică, în mod nejustificat, preţul produselor sale.

           De multe ori, cred, sentimentele ar trebui privite strict din punct de vedere economic. Dacă o iubire mă costă o viaţă de suferinţă, înseamnă că nu merită – închidem afacerea. Sau o încheiem. Sau, dacă ajungem la concluzia că merită, o continuăm, la nivel de avarie, pentru că de cele mai multe ori iubirea nu este o înălţare ci o avariere a sufletului. De aici s-a născut şi mitul androginului, ne căutăm mereu pe cineva care să ne completeze pentru că suntem incapabili să ne fim suficienţi. De aici şi avaria – avaria diferită de avariţie. Toţi vrem mai mult, chiar ştiind că mai binele este duşmanul binelui. Avarii caută mereu mai mult, fiecare în funcţie de motivaţia lui. Am zis bine, avarii, nu lacomii, şi o spun cu riscul de a fi contrazis cu dicţionarul explicativ în mâini. În definitiv şi avariţia şi lăcomia şi nevoia de un “celălalt” sunt forme de manifestare ale sinelui avariat, care nu îşi mai ajunge sieşi.

           Îmi spunea, o persoană dragă mie… A! Nu îmi amintesc cum am cunoscut-o, recunosc, eram euforic. Îmi spune: ”eşti atât de absorbit de tine încât nici nu te vezi cu adevărat”. Posibil, foarte posibil, perfect adevărat! Cotele mele de avarie sunt altele. Eu nu sufăr dacă nu se merită. Eu îmi pun căluş sentimentelor şi caut să le controlez, împreună cu dorinţele nejustificate. Eu nu păstrez oameni în viaţa mea decât dacă au un rost. Nu un rost economic, ci unul moral şi sentimental. Restul să dispară, aşa cum am dispărut şi eu din multe vieţi – aşa cum încerc să o fac în continuare din unele care încearcă, încă, să se înoade de a mea. Viaţa are şi noduri pe care nu vrem să le înghiţim. Tocmai pentru că nu se merită. Revenind… cică aş fi prea absorbit de mine… Se merită? Bineînţeles. Normal că se merită, într-o încercare disperată de a îmi fi suficient mie, fără nimeni altcineva. Se merită ca, duşmănind mai binele presupus şi înşelător să îţi strângi febril la piept binele, acel bine cu sine într-o armonie desăvârşită pe care o altă apariţie doar ar deranja-o în loc să o completeze.

           Şi îmi mai spunea altcineva: “te vreau”. I-am răspuns că sunt dispus să o am într-o singură privinţă – nu, însă, mărturisesc, numai într-o singură poziţie – dar atunci când voi da curs unui imbold stupid pe care mă gândeam cum ar fi să îl pun în practică, adică să fac un jurământ de abstinenţă pentru o vreme, doar să văd dacă sunt capabil să îl respect, nu mi-o va mai trebui deloc. Adevărul este că nemaivăzându-mă pe mine drept completare a vreunei  femei, prefer să trăiesc aşa, de azi pe mâine, fără restricţii trupeşti, dar sufletul păstrându-l. Pentru mine, bineînţeles. Numai pentru mine, cu atât mai mult cu cât nevastă-mea este căsătorită; cu altul. Nevastă doar ipotetic, doar nu m-am tâmpit să îi pun verigheta pe deget. Eu nu accept lângă mine oameni pe care, când vor muri, îi voi plânge cu gândul la altcineva. Sau poate greşesc şi e adevărat, mi-am băut minţile, dar… Ce lume proastă!

           Colac peste pupăză, îmi spune o prietenă: “sufăr”. I-am sugerat să caute în dicţionar definiţia tragicomediei, deşi acolo, acesteia viaţa nu îi este indicată ca sinonim.