Rădăcini (X)

          După masă, Geta şi Ionică şi Sandu şi Ghiţă plecară în ale lor. Eu am fost însă oprit la tanti Gheni de dragul bunicului meu, sau de drag ce îi fusese ei de el, ca să mai fac câteva treburi gospodăreşti, şi la cererea Danei. Motive serioase, foarte serioase de altfel. Mereu m-am bucurat când mi se spunea, în familie, că nu semăn nici cu mama nici cu tata, ci că sunt bucată ruptă din bunicul (tatăl mamei), dar parcă mai mult cântărea când mi-o spunea cineva din afara neamului, care îl cunoscuse. În plus, mă simţeam bine să realizez că, dacă eu semănam cu el sau, poate invers, dacă el semăna cu mine, fiecare dintre noi avusese, la vremea lui, partea sa de succes în relaţiile cu femeile. Asta nu mi-o mai spusese bătrâna ci îmi dădea de înţeles Dana, nepoată-sa, care, printre ocheadele pe care mi le arunca, îmi promisese că dacă termin repede ce avem de făcut mergem şi la pescuit.

            Pe când tăiam cu securea nişte butuci stivuiţi sub şopru, ca să fie surcele pentru foc, tanti Gheni veni să îmi ţină de urât şi spuse:

           – Să nu îi bagi în seamă pe proştii ăştia care ar face să coboare pe oricine la nivelul lor, sau chiar mai jos. Bună-tu a fost un om bun, dar, cu toate acestea, la vremea lui a supărat pe mulţi. Poate de-asta i s-au şi scornit unele vorbe. Lui nu i-au dat pământ, că era cel mai mic dintre toţi şi nu au mai avut. L-au dat la carte, şi a ajuns profesor. Normal, cu capul destupat nu i-a mai trebuit să se întoarcă aici…

            Spărgeam lemne în continuare, o mai aprobam din când în când, doar pentru a o face să vorbească mai mult, şi în gând îi dădeam dreptate bunicului. “Cum să te întorci aici, cu oameni ca Sandu şi ca frate-su, Ghiţă, care, deşi mai simpatic, îmi părea cam sărman cu duhul. Chiar şi Geta şi Ionică, oameni de altfel foarte buni la suflet, nu pot fi consideraţi a fi altfel decât simpli. Nu că ar fi rău ceva în asta, dar dacă o pasăre vede orizonturile şi vrea să le cunoască, nu o să zboare într-o colivie pentru a le putea privi mai bine”. Vă spun drept, acolo între dealuri, orizonturile atât de largi par, la un moment dat, să se prăvălească peste tine, să te strivească într-o sufocare epuizantă, strângându-se din ce în ce mai mult, reprezentând din ce în ce mai puţin. Îl înţelegeam perfect pe bunicul, plecase dintre orizonturi largi şi sufocante ca să îşi caute o libertate şi un orizont care, deşi poate părea îngust, nu este deloc.

          – …apoi, când şi-a luat nevastă a fost scandal mare. Bună-ta era şi ea săracă, fără pământ, şi ai lui, din familie, nici nu au vrut să audă de ea. Dar ce, parcă i-a luat el în seamă! Era ditamai inspectorul şcolar, făcea cât tăt neamul lor de ţărani la un loc. Şi în plus, era ateu. Păi cum să ia un ateu de soaţă pe fata popii, chiar dacă aşa se hotărâse?! Tu crezi? Sau te-a crescut şi pe tine că nu există Sfântul Dumnezeu în ceruri? Ia să ai grijă, că multe o mai avut de tras, şi tare mi-e că o fost pedeapsa lui Dumnezeu, că prea Îl hulea. Inspector, inspector, dar şi lui, tot Dumnezeu îi dă şi îi ia. Lasă că duminică merem la biserică toţi, să vezi ce frumos îi. Şi te simţi mai bine, mai cu puteri, pentru că Domnul îţi alină durerile şi îţi uşurează povara.

           Am început să tai lemnele mai în grabă, puţin sătul de planurile pe care mi le făcea. Decât să merg la biserică preferam să dorm, şi decât să o las să îşi continue gândurile, preferam să plec cu Dana undeva pe malul apei, la pescuit. Înainte să vin în sat, bunica îmi făcuse instructajul: “spui ca toţi, faci ca tine, dacă poţi, şi nu contrazici pe nimeni în politică şi în religie. În felul ăsta, chiar dacă umbli tu aşa deşănţat şi vai de capul tău, cu claia aia în cap, e posibil să te placă. Şi să nu cumva să te duci cu blugii ăia rupţii, să ne faci să crăpăm de ruşine în faţa ălora de acolo”!

           Umbla vorba, odată, că Dumnezeu se coborî pe pământ, se duse la ţigani şi le spuse: “Vreţi să fiţi poporul ales”? ”Vrem”! “Dar pentru asta trebuie să vă dau o poruncă: să nu mai furaţi”. Se spune că l-au alungat ţiganii, de aceea s-a dus la italieni. Când au admis şi aceştia că vor să fie poporul ales, le spuse: “Dar trebuie să vă dau o poruncă: să o lăsaţi mai moale cu femeile”. Nu am înţeles prea bine de ce porunca asta cu femeile ar fi fost potrivită pentru italieni. Deşi se consideră ei mari amanţi, eu îi găsesc pe toţi fanfaroni, încrezuţi, slinoşi şi libidinoşi. Şi mărturisesc că nu am văzut niciun italian – şi am văzut destui – pe care să vreau să îl salut altfel decât cu tradiţionalul “Vaffanculo cazzo”! Dar să revenim… Plecând Dumnezeu de la italieni, care refuzaseră, se opreşte la evrei, întrebându-i dacă vor să fie poporul ales. “Dar dacă vreţi, trebuie să vă dau o poruncă”. “Cât costă”? întrebară evreii. “Nimic, e gratis”, zise Domnul. Atunci evreii se şi repeziră: “Dacă-i gratis, dă-ne zece, dă-ne zece”!

         Eu nu ştiu de evrei, dar ştiu că românul nostru le ştie alea zece porunci pe de rost şi dacă îl trezeşti din somn. Nu românul ăla de rând, aşa ca mine, ăla care face parte din masa de ortodocşi practicanţi, nicidecum scârbiţi. Ortodoxul ăla care habar nu are de profiturile fabuloase avute de Biserică numai cu un an în urmă. Ăla, care chiar dacă ar afla, ar spune că e bine aşa, să aibă sfinţii părinţi cu ce să îşi păstreze sfinţenia şi comunicarea cu cerul, că noaptea Domnul îi mângâie pe creştet şi îi îmburdă sau cine ştie ce le mai face prin rai, trimiţându-i înapoi, spre dimineaţă, plini de har şi de sfinţenie. Într-un final, ortodoxul ăla care în cine ştie ce zi de moaşte, blochează circulaţia în Bucureşti, pe timp de iarnă şi ger de crapă pietrele, ca să pupe degetul mare de la piciorul drept sau unghia mică lăsată lungă la mâna stângă a vreunui ţigan omorât pe nişte câmpuri şi sanctificat brusc, pentru că pupatul moaştelor atrage, automat, o mică donaţie pentru Sfântul Duh, Sfânta Treime şi Maica Fecioară, dar şi pentru Preafericitul – că sfânt nu este – Patriarh, şi pentru Catedrala Mântuirii Neamului, nu a sufletului. Să mi se ierte concluzia, dar uneori am impresia că românul preacredincios îmi aduce brusc a italian, şi după întâmpinarea tradiţională, cea cu salutul, nu cu pâine şi sare, de multe ori îmi vine să îi adaug şi alte vorbe, toate de duh. Dar mă abţin, nu de teamă, ci pentru că ştiu că aşa trebuie, români suntem! “Preoţi cu cruce-n frunte, căci oastea e creştină”!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s