Diverse

          Îmi spune o prietenă: “sufăr”. “Se merită”? am întrebat-o. M-a privit ca şi cum m-ar fi văzut pentru prima oară. Uneori sunt înclinat nu numai să caut intensităţile suferinţelor, ci şi să le aflu valoarea. Cu sentimentele se întâmplă să fie ca în comerţ: un pachet de ţigări costă o anumită sumă – o suferinţă are, la rândul ei, o anumită valoare. Sau poate nu, pentru că de multe ori înclinăm să acordăm sentimentelor noastre o valoare mai mare decât cea reală, la fel ca un producător care ridică, în mod nejustificat, preţul produselor sale.

           De multe ori, cred, sentimentele ar trebui privite strict din punct de vedere economic. Dacă o iubire mă costă o viaţă de suferinţă, înseamnă că nu merită – închidem afacerea. Sau o încheiem. Sau, dacă ajungem la concluzia că merită, o continuăm, la nivel de avarie, pentru că de cele mai multe ori iubirea nu este o înălţare ci o avariere a sufletului. De aici s-a născut şi mitul androginului, ne căutăm mereu pe cineva care să ne completeze pentru că suntem incapabili să ne fim suficienţi. De aici şi avaria – avaria diferită de avariţie. Toţi vrem mai mult, chiar ştiind că mai binele este duşmanul binelui. Avarii caută mereu mai mult, fiecare în funcţie de motivaţia lui. Am zis bine, avarii, nu lacomii, şi o spun cu riscul de a fi contrazis cu dicţionarul explicativ în mâini. În definitiv şi avariţia şi lăcomia şi nevoia de un “celălalt” sunt forme de manifestare ale sinelui avariat, care nu îşi mai ajunge sieşi.

           Îmi spunea, o persoană dragă mie… A! Nu îmi amintesc cum am cunoscut-o, recunosc, eram euforic. Îmi spune: ”eşti atât de absorbit de tine încât nici nu te vezi cu adevărat”. Posibil, foarte posibil, perfect adevărat! Cotele mele de avarie sunt altele. Eu nu sufăr dacă nu se merită. Eu îmi pun căluş sentimentelor şi caut să le controlez, împreună cu dorinţele nejustificate. Eu nu păstrez oameni în viaţa mea decât dacă au un rost. Nu un rost economic, ci unul moral şi sentimental. Restul să dispară, aşa cum am dispărut şi eu din multe vieţi – aşa cum încerc să o fac în continuare din unele care încearcă, încă, să se înoade de a mea. Viaţa are şi noduri pe care nu vrem să le înghiţim. Tocmai pentru că nu se merită. Revenind… cică aş fi prea absorbit de mine… Se merită? Bineînţeles. Normal că se merită, într-o încercare disperată de a îmi fi suficient mie, fără nimeni altcineva. Se merită ca, duşmănind mai binele presupus şi înşelător să îţi strângi febril la piept binele, acel bine cu sine într-o armonie desăvârşită pe care o altă apariţie doar ar deranja-o în loc să o completeze.

           Şi îmi mai spunea altcineva: “te vreau”. I-am răspuns că sunt dispus să o am într-o singură privinţă – nu, însă, mărturisesc, numai într-o singură poziţie – dar atunci când voi da curs unui imbold stupid pe care mă gândeam cum ar fi să îl pun în practică, adică să fac un jurământ de abstinenţă pentru o vreme, doar să văd dacă sunt capabil să îl respect, nu mi-o va mai trebui deloc. Adevărul este că nemaivăzându-mă pe mine drept completare a vreunei  femei, prefer să trăiesc aşa, de azi pe mâine, fără restricţii trupeşti, dar sufletul păstrându-l. Pentru mine, bineînţeles. Numai pentru mine, cu atât mai mult cu cât nevastă-mea este căsătorită; cu altul. Nevastă doar ipotetic, doar nu m-am tâmpit să îi pun verigheta pe deget. Eu nu accept lângă mine oameni pe care, când vor muri, îi voi plânge cu gândul la altcineva. Sau poate greşesc şi e adevărat, mi-am băut minţile, dar… Ce lume proastă!

           Colac peste pupăză, îmi spune o prietenă: “sufăr”. I-am sugerat să caute în dicţionar definiţia tragicomediei, deşi acolo, acesteia viaţa nu îi este indicată ca sinonim.