*** (Răzvan Nicula)

Mi-e sufletul amară călimară
În nopţi în care vântul de afară
Îmi suflă-n gânduri a pustiu –
De mult eşti moartă, eu sunt viu.

Oftez, din când în când, amar,
Ascuns în noapte – biet fugar –
Şi dinţii-mi lasă peste buză
Urme-răni ce te acuză

De ploi de lacrimi şi de jale
Prăvălite în rafale
Din pleoape arse şi fierbinţi
Cu blesteme printre dinţi.

Sunt nopţi în care dintre îngeri
Te simt în suflet cum mă sângeri
Şi, renunţând la cele sfinte,
Pe buze îmi devii cuvinte.

De mult eşti moartă, eu sunt viu –
Mi-o tot repet, deşi nu ştiu
De nu cumva-n priviri de gheaţă
Eu sunt cel mort şi tu în viaţă.

Oricum ar fi, când de afară
Îmi suflă vântu’-n călimară,
Te storc pe-obraz a umezeală
Să-ţi simt sărutul de cerneală.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s