P.S.

          Partea bună a scrisului este că poate fi exersat, el, scrisul, şi cu zâmbetul pe buze şi cu lacrimi în ochi. Nu este antidepresiv, dar poate deveni un fel de frânghie de extracţie din lumea reală, un fel de catapultă care te poate arunca cine ştie unde pe tărâmurile imaginaţiei, pe care să nu mai fie nevoie să le părăseşti multă vreme.

          Nu sunt un antisocial, şi deşi scrisul poate să devină un paravan, un scut de protecţie împotriva tuturor lucrurilor care ne înconjoară, nu l-am folosit niciodată pentru o asemenea destinaţie. Am preferat doar să mă transport, de multe ori, cu şi pentru persoane care mi-au fost dragi, căutând să mi le aduc aproape atunci când îmi lipseau, sau să le încadrez eu, pe meleaguri de vis, acolo unde îmi doream să le fie locul. Scrisul nu este antidepresiv, deşi de multe ori alungă depresiile. Este adevărat, tot de multe ori le şi adânceşte, dar asta face, în definitiv, cu oricare dintre simţiri. Nu le controlează niciodată, dimpotrivă, le intensifică, le transformă în uragane şi apoi le lasă să îşi facă de cap, să răscolească lumi, să descopere feţe, să arunce totul în aer cu scopul precis de a recompune, de a reda. Scrisul este, şi el, un Big Bang, la fel de bine cum nu pot să contrazic, poate să aibă inspiraţie de factură divină – asta deoarece în concepţia universală numai divinităţile pot să creeze lumi.

          Scrisul ar trebui să fie apanajul zeilor, dacă aceştia nu ar fi atât de superficiali. Scrisul, nu iertarea. Pentru că, atunci când nu este nimic de iertat, însăşi noţiunea de iertare dispare, şi odată cu aceasta, judecata. Judecata este mecanismul, resortul care declanşează iertarea sau neputinţa de a ierta. Şi pentru că nicio divinitate în plinătatea forţelor nu este caracterizată de neputinţă, neputinţa de a ierta nu devine o condiţie de imposibilitate, ci răzbunare.

          Mă temeam uneori, de multe ori, că în ascunsurile mele voi acţiona în aşa fel încât voi atrage asupra mea o manifestare a imposibilităţii. Acea imposibilitate de a îngheţa totul într-un anumit stadiu, chiar dincolo de faldurile lamentabil-cenuşii ale morţii. Imposibilitatea de a păstra lumea – una sau mai multe – cu fiecare cută a ei, cu fiecare cotlon ascuns, cu fiecare crestătură, cu fiecare rid… De a o păstra nemişcată, neschimbată, neatinsă şi nealterată de orice nu aş fi vrut să intre în ea.

          Scrisul mai este, totodată, o ascunzătoare. Una bine păstrată, ascunsă de ochii curioşilor, în care îţi poţi număra în tihnă comorile. Te poţi bucura de fiecare sclipire aurie, de fiecare lucire preţioasă, te poţi epuiza numărându-ţi comorile şi plimbându-te printre ele, uimindu-te pe sine, de multe ori, găsind de fiecare dată ceva nou, bogăţii despre care habar nu aveai că le posezi. Şi atunci scrisul devine din ce în ce mai lacom, din ce în ce mai adânc şi mai adâncitor, săpând în pământ sau în piatră tainiţe pentru şi mai multe comori pe care nu le cunoşti, dar ştii, cumva inconştient, că le ai.

          Apoi, după zborul prin alte sfere scrisul devine văl sfâşiat şi revenire. Revenire într-o lume în care lucrurile se schimbă după bunul plac al arbitrarului, al norocului, al destinului, sau al vreunei puteri căreia nimeni nu i se poate opune. De multe ori mi s-a părut că deşi e crudă, lumea este frumoasă, cu toate că pe zi ce trece parcă frumuseţea i se şterge de pe chip, ofilindu-se, devenind încruntată, apăsată, gârbovită de povara celor care alunecă prin ea de la primul scâncet până la primul pas spre uitare.

         Scrisul înseamnă, de multe ori, uitare. Este somnifer şi deopotrivă ca un somn adânc, dorit mai abitir decât o binecuvântare. Pentru că binecuvântările nu sunt decât vorbe goale, pe când somnul… Somnul este o comă din care, atunci când ieşi, îţi poate rămâne pe buze speranţa unui zâmbet şi gândul că unele coşmaruri sunt doar vise. Dar nu… nu, uneori nu poţi să nu constaţi că de ieri lumea este mult mai săracă în minuni.

//

Anunțuri

           Spuneam de multe ori că nu îi înţeleg pe cei care renunţă la luptă doar pentru că ar fi prea grea. Şi totuşi, de ce să lupţi atunci când ştii că orice ai face vei pierde? Nici prostia, nici încăpăţânarea nu trebuie confundate cu puterea şi cu motivaţia. Orice ar face, oricine, nu va scăpa cu viaţă din viaţă. Iar de eroi înfrânţi, cine mai are nevoie?!

….

          “Îmi plac mult nopţile astea de iarnă”! m-am trezit spunându-mi mie în întuneric, umplându-mi plămânii cu fum de ţigară. Îmi plac nopţile acelea reci şi neclare, cu siluete şi umbre nedesluşite ascunzătoare de sine prin valuri dense şi pufoase de ceaţă. Îmi place dubiul şi chiar teama pe care le inspiră, nesiguranţa pe care o strecoară în oase, ca într-o lume aflată între realitate şi iluzie în care nimic nu este ceea ce pare a fi.

          Îmi place cum se strecoară luna, nevăzută, doar ghicită, căutând să creeze iluzia unei raze luminoase, antiteză perfectă pentru întunericul care pare să nu aibă niciodată vreun sfârşit. Şi îmi mai place ceva. Sărutul. Sărutul acela înfrigurat, răscolitor, vibrant pe care îl simt de multe ori pe buze. Sărutul acela umed… Nu ştiu, a mai observat cineva că în nopţile cu ceaţă orice sărut este umed? Mereu supravegheat de raze nevăzute de lună, răsfrânte din carul alegoric – mijloc de transport către şi mai întuneric.

//

Călătorii

          Într-o noapte m-am hotărât să îmi înfrunt temerile şi să rămân singur. Singur cu mine şi cu o lumină palidă, slabă, care să mă ajute să mă adâncesc în beznele pe care le zăgăzuiam în mine. Primul impuls a fost să reconstitui un chip pe care aproape l-am uitat. Este ciudat cum, privind pe cineva, să îţi spui în gând că este altcineva. Că tot ceea ce cunoşteai, expresia buzelor, privirea, zâmbetul sunt ale unei persoane necunoscute… Ea nu mai era ea, aşa cum o ştiam eu, era o alta care nu îmi trezea nici simpatie nici antipatie, doar o indiferenţă dureroasă. Dureroasă pentru mine, cu atât mai mult cu cât încercam să o maschez, asemenea unui muşcat de şarpe care refuză să scoată veninul din rană. Nu ştiu de ce mi-o aminteam altfel, mai caldă, mai blândă, mai frumoasă. Până şi sufletul i-l ştiam mai bun! Orice aţi spune, frumuseţea sufletului şi urâţenia lui se citesc în priviri şi în gesturi. Cândva, demult, şi eu mă urâţisem şi mă priveam cu spaimă în oglinzi deformatoare, pentru a mă putea minţi – pentru a îmi putea spune că nu eu sunt diform, doar iluzia. Uneori oamenii trăiesc iluzii diforme, fie ca rezultat al unei priviri în oglinzi mincinoase – ochii altora, fie ca reflexie a sufletului.

            În întuneric diformitatea înspăimântă întotdeauna, de aceea am ezitat să îmi continui călătoria. Poate unora să li se pară uşor, dar mie nu îmi este niciodată să mă afund din ce în ce mai adânc în propriu-mi infern, căutându-mi greşelile pe drumuri bătătorite, nu pentru a le corecta, doar pentru a mă înfiera pentru ele. De multe ori fug de asemenea activităţi, mă ascund în oaze pline de căldură, în alte suflete din care mă hrănesc o vreme, ca un parazit, pentru a îmi face curaj să merg mai departe. Apoi plec, sigur că mă pot înfrunta pe mine în întunericul în care mă ascund.

            M-am ambiţionat şi am stins lumina aceea slabă cu care îmi pornisem călătoria. Îmi erau suficiente câteva raze de lună răsfrânte din geamul aburit. Nu aveam nevoie nici de ele, pentru că unele călătorii se fac cu ochii închişi. Simţurile se ascut şi amintirile năvălesc ca un şir nesecat de imagini în spatele ochilor orbi. M-am retrăit atunci, dar altfel, văzându-mă nu prin ochii mei, ci prin raţiunea mea, înţelegând lucrurile pe care ar fi trebuit să le fac altfel. Nu mi-am reproşat greşelile, nici nu mi-am aplaudat lucrurile bune. Sunt greşite sistemele de drept în care se ajunge, prin cumulare, la pedepse ridicole. Cum ar fi fost dacă, terminându-mi călătoria, cântărindu-mi fiecare greşeală, m-aş fi condamnat la o izolare de minim două sute de ani? Un an pentru o greşeală, trei pentru alta, cinci pentru una şi mai mare… Stupid.

            Întotdeauna mi-a părut mai normal să nu îmi stigmatizez greşelile, şi dacă le regret, să le regret pe ascuns. Şi nu m-am pedepsit niciodată imediat. Mereu am lăsat timpul să treacă, pentru că de multe ori un rău poate să devină, de fapt bine, iar binele nu se pedepseşte. În schimb, de câte ori mi s-a întâmplat să cobor în mine, m-am condamnat pe mine, niciodată greşelile. Orice greşeală este făcută datorită naturii omului, ori a structurii sale, a sentimentelor, a gândurilor… Greşeala este condamnabilă în mai mică măsură decât structura psihică sau sufletească din care izvorăşte, care îi permite să se manifeste.

           M-am apropiat de fereastra aburită; cu deget sigur i-am scris numele şi l-am privit, ca şi cum aş fi privit-o pe ea. I-am zâmbit trist, aşa cum am făcut când am văzut-o în chipul în care o ştiam, până să îmi devină o străină, apoi i-am tăiat numele, cu o linie dreaptă, orizontală. Cumplită pedeapsă! Pentru că în acel nume nu mă mai regăseam decât eu, însoţit, când se abureau geamurile, de miros de portocală. Am mai făcut doi paşi, în căutarea mea, şi mi-am umplut plămânii cu miros de iarnă şi de ger.