Confesiune-gând

          Se mai trezeşte câte cineva, din când în când, să îmi exclame: “nu eşti întreg la cap”! Acum doar râd, dar cu ceva vreme în urmă încercam să mă justific, să mă dezvinovăţesc. Spuneam, adică, exact ceea ce credeam despre mine – că sunt fiinţă instinctuală, că mă caracterizează impulsul, că… Nu mai ştiu, am uitat, nu am mai spus de mult poezia – acum doar râd.

           Adevărul este că nu m-au caracterizat niciodată visurile mărunte. Aşa le numesc eu, mărunte, şi dacă cineva care visează doar să aibe casă, maşină şi un cont durduliu în bancă se simte jignit, să mă ierte. Să ţină seama că eu sunt puţin altfel…

          Undeva pe la începuturi am visat să creez Paradisul. Unul în care femeia care mi-ar fi stat alături să nu mai aibă nevoie de nimic, doar de mine. Să se hrănească din iubirea mea, să îmi soarbă neobosită dăruirea, să se încălzească sub privirea mea şi, avându-ne unul pe celălalt, să privim cu dispreţ fructul cunoaşterii. Ca să mă laud, chiar am reuşit pentru o vreme, de câteva ori. Problema a fost că, realizându-mi visul, mă simţeam dezorientat neavând motive să mai fac vreun pas către viitor. Să ştiţi că până şi în paradisurile omeneşti-artificiale timpul nu se opreşte, iar locuitorii lor îl simt trecând, de aceea noţiunile de trecut, prezent şi viitor nu pot să dispară din conştiinţa nimănui. Creând un Paradis pentru cineva mă pierdeam, mă rătăceam în nehotărâre şi, de aceea, în fiecare dintre creaţiile mele şi-a făcut loc un şarpe care să mă muşte veninos scurgându-mi în vene neastâmpărul.

           Mai târziu, de prea multe muşcături şi de prea mult venin, am început să visez să devin nu numai locuitor-creator al Paradisului, ci şi zidar. Erau prea multe rele care să îmi întineze tărâmurile fantastice, simţeam nevoia să ridic un zid înalt până la cer, de apărare, care să mă izoleze de pericolele care mă pândeau. Să nu râdeţi, dar şi acesta este un vis mare, pentru că singurătatea este atributul firilor speciale, iar acceptarea ei aproape o proclamare a perfecţiunii celui care o îmbrăţişează. Nu ştiu dacă mi-am realizat visul, pentru că în loc să mă simt zidar îmi părea că ajunsesem pustnic ferecat în mine. M-am speriat, mi-am bifat realizarea lui – tocmai pentru că nu era nimeni care să mă certe că sunt prea îngăduitor cu mine – şi am trecut la următorul pas, inventându-mi alt vis.

           M-am hotărât să devin Arhitect de lumi, pentru că, după ce ridicasem din nimic un Paradis şi îmi însuşisem atributul divin al singurătăţii, mă simţeam egalul oricărui locuitor al cerului. Aşa mi se părea, că mi se potriveşte să fiu Arhitect, şi chiar îmi plăcea. Crearea Paradisului nu fusese decât un exerciţiu la scară mică, o microlume care, în definitiv, poate să fie creată de mult prea mulţi. Macrolumile, însă, necesită mai mult efort şi mai multă muncă, şi mai mult vis şi mai multă imaginaţie, mai multă răbdare şi îndârjire. Am proiectat până şi locuitorii universurilor mele paralele, şi îi cunosc chiar mai bine decât mă cunosc pe mine. Le ştiu calităţile, le ştiu defectele, le cunosc bucuriile şi temerile; ştiu totul despre ei, atât de multe încât ei, dacă ar ştii cât de bine le-am scotocit prin suflet, s-ar înspăimânta şi s-ar ruşina deopotrivă.

         Poate din această cauză, că îmi trăiesc visul de a fi Arhitect, mai spun unora, ironic, râzând batjocoritor de superstiţiile lor neroade: “Eu sunt dumnezeul meu”. În schimb ei, în loc să se prosterneze, îmi spun că ar trebui să nu mai gândesc aşa, iar alţii chiar îmi spun că nu sunt întreg la cap. Îi las în pace, nu îi mai contrazic – poate ei nu, dar eu am mai auzit de dumnezei şchiopi, epileptici sau atinşi de demenţă. Se pare că orice dumnezeu are hiba lui, aşa cum o am şi eu pe a mea, aşa cum orice creaţie cere, mereu, un sacrificiu. Da, de multe ori mi se potriveşte disperarea lui Adam care, trezindu-se, îşi pipăie trupul şi exclamă: ”Doamne, unde îmi este o coastă”?! Mi s-ar potrivi până şi răspunsul acela din snoavă – “Acum te plângi, dar cine s-a îmbătat astă noapte şi striga că vrea fetiţe”?! Adevărul este că orice divinitate nu este divinitate dacă nu manifestă un simţ al umorului puţin bolnav…

2 comentarii la “Confesiune-gând

  1. zbordefluture spune:

    dragut…. 🙂 si real…
    simtul umorului nu stiu nu stiu daca ti-e bolnav, dar mie imi place….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s