Am mai spus-o de multe ori, mi se mai întâmplă să îmi tacă gândurile. Aşa, ca un fel de răzbunare că mai strig la ele, când mi se îmbulzesc prin cap. “Linişte”! le strig. Sunt ca nişte copii neascultători, care îşi opresc joaca o perioadă scurtă de timp, doar pentru a o relua mai haotică şi mai gălăgioasă. Dar sunt ranchiunoase, şi mi se mai întâmplă să se răzbune. Să se ascundă pe undeva şi să tacă răzbunător, fără vreun foşnet, fără vreun sunet, fără nicio mişcare. Să îmi lase între tâmple un vid imens de tăcere.

          Eu niciodată nu le strig “Tăcere”! Şi totuşi, mi se pare că oricât de copilăreşte s-ar comporta, înţeleg bine diferenţa dintre linişte şi tăcere. De multe ori tăcerile pot să fie dureroase, pe când liniştea… (Nu am mai ascultat-o demult).