Umbre

          M-am trezit. Simţeam, ştiam că m-am trezit, şi îmi strângeam dureros pleoapele ca şi cum asta m-ar fi ajutat să adorm la loc, să îmi suspend gândurile, să îmi amorţesc creierul şi să aştept, inconştient, siguranţa dimineţii. Nu mi-a plăcut niciodată noaptea cu tenebrele ei, cu umbrele ghemuite prin unghere, gata să se prelingă în ochi sub forme neaşteptate. În tenebre mereu pândesc demoni – demoni eliberaţi prin porţile iadului, sau cei pe care îi poartă fiecare în sine, făcându-i ai săi, fără a avea prea mult curaj să îi înfrunte.

            Am suspinat şi am început, deopotrivă cu pleoapele, să stâng aşternutul în pumn, căutând ceva real de care să mă agăţ în încercarea de a nu mă îneca în valurile fricii. Frica mi-a fost mereu unul dintre cei mai aprigi duşmani, ea m-a împiedicat mereu să zâmbesc şi să fiu vesel. Ea, ascunsă în adâncurile sufletului mi-a ros măduva oaselor vreme de ani de zile slăbindu-mă, supunându-mă, zdrobindu-mi împotrivirile şi revoltele ca un monarh însetat de supunere. O supunere absolută a sângelui în faţa oştilor ei, manifestată prin spasme, prin tremur, prin ascunderea capului sub plapumă sau sub pernă, prin strângerea chinuitoare a pleoapelor, în speranţa că, dacă nu voi vedea întunericul nici el nu mă va vedea pe mine şi astfel nu mă va cuprinde.

            De data aceasta era altfel, o forţă nevăzută mă împingea să îmi părăsesc patul, să arunc pătura de pe mine şi să caut o salvare, o cale de a scăpa. Era prea mult până la ziuă, şi simţeam, cumva, că zorii vor veni prea târziu ca să mă mai salveze. O bufnitură mă făcu să tresar, pielea începu să mi se încreţească şi un fior îmi alunecă pe şira spinării prevestindu-mi transpiraţia rece care, la scurt timp, îmi cuprinse tâmplele. M-am ridicat şi sub tălpi am simţit pardoseala tare – mozaic alb-negru, ca un suflet dual, şi bun şi rău, care mi se aşternea în faţă pentru a fi călcat în picioare. Asta face noaptea, domină suflete, le subjugă, poate de aceea nu mi-a plăcut niciodată. Le subjugă prin teamă, prin incertitudine, prin umbre care pândesc în unghere pentru a se strecura în ochi ca otrava, sub forme inumane şi blasfemiatoare. Când eram mic fratele meu imagina pe perete, cu ajutorul mâinilor şi ale degetelor, tot felul de forme – un liliac, un cocoş, un câine… Până când, într-o noapte, i-am văzut umbra; propria lui umbră, care nu îi semăna deloc, care dansa demonic într-un fir de lumină, parcă privindu-mă, pândind momentul în care, strecurându-se prin obscuritate, s-ar fi lăsat deasupra mea să mă înghită. De atunci nu l-am mai lăsat să se apropie de mine, nu i-am mai acceptat compania şi plângeam de fiecare dată când îl vedeam noaptea.

          Ştiam că mă iubeşte, dar umbra lui nu o făcea, dimpotrivă, dorea să mă captureze în cine ştie ce scopuri demonice. Mă trezeam transpirat şi strigând, gata să plec, atunci când îi simţeam prezenţa, când o auzeam foşnind pe perete, întinzând spre mine o mână slabă, chircită, osoasă, înspăimântătoare. Nici măcar el, fratele meu, nu ştia pericolul pe care nu mai aveam puterea să îl înfrunt în fiecare noapte. Sau, poate, îl cunoştea, altfel nu m-ar fi chinuit atât de mult râzând, arătându-mi cum umbra i se lungeşte sau i se subţiază, sau îi dispare pentru a reapărea în alt unghi şi sub o altă formă, în razele lunii. Îmi este teamă că umbra fiecăruia face parte din sine însuşi, şi nu mai ştiu dacă el, propriul meu frate, este nevinovat sau există o înţelegere secretă pe care a semnat-o cu întunericurile din care îi izvorăşte umbra. Ştiu doar atât, că miza sunt eu.

            Am privit cu teamă la bărbatul din stânga patului meu – o faţă osoasă, ascuţită, slabă, nebărbierită. Dormea cu bărbia împinsă în sus şi cu gura deschisă. Uneori horcăia în somn şi firicele de salivă îi curgeau din colţul buzelor lăsând în urma lor dâre umede care, în timp, se uscau albicios. Şi-a mişcat capul şi am avut impresia că deschide ochii, de aceea am încercat să mă ascund grăbit în spatele perdelei patului. Nu mi-a plăcut niciodată, avea în el ceva cinic, ceva de nebun, ceva chinuitor, atât pentru el cât şi pentru mine. Sau, probabil, doar pentru mine. I-am văzut de câteva ori umbra străjuindu-l, înspăimântătoare, şi ea inumană, şi nu de puţine ori m-am gândit că a fost trimis special ca să fie aproape de mine, să mă păzească, să îmi facă cunoscute unei puteri neştiute fiecare mişcare. Altfel nu îmi explic de ce de câteva nopţi mă trezesc brusc, pentru a îmi simţi corpul controlat de tremur şi de spaimă. Am cerut de multe ori să mi se facă ceva, să nu mă mai trezesc decât după revărsarea zorilor, dar, deşi mi s-a promis, cred că nu m-a luat nimeni în seamă.

            Am făcut câţiva paşi şi am deschis uşa rezervei în care mă aflam. Întunericul se răspândea pe culoar apăsător şi părea că mă cheamă, pregătindu-se să mă înghită. Am auzit un mârâit, iar cel al cărui chip îl privisem cu câteva clipe înainte se mişcă brusc. Nu aveam voie să plec, asta îmi transmitea. Îşi ridică puţin trupul într-o încordare violentă, încercă să îşi ridice şi mâinile şi rămase aşa, într-o poziţie anormală, respirând greu, ca posedat, repetându-şi, ritmic, mişcările, spasmele. Era ciudat, mereu când dormea prindea în pumn marginile patului şi nu le mai dădea drumul până la dimineaţă. Mi s-a spus că uneori încerca, dar nu avea putere să îşi descleşteze degetele, probabil tot ceva legat de puterea pe care zorii o strecoară în orice fiinţă omenească.

           Decât să ies pe culoar m-aş fi ghemuit la marginea patului, sau chiar în pat, cu capul sub pernă, dar atunci i-am văzut lui umbra. Noaptea era întunecoasă, dar luna străpunse perdeaua de întuneric pentru o clipă şi mi-a arătat pericolul. Copacii foşneau temători afară, îi auzeam, le auzeam sunetele ca pe un avertisment, şi atunci mi-am întors ochii, pradă unui impuls venit dintr-o sursă necunoscută mie. Stătea gata să se repeadă asupra mea, întunecată, neagră, conturată de lumina slabă care reuşise să îi trădeze existenţa. Am făcut primul pas pe uşă, dorindu-mi să alerg, să mă ascund. Dar întunericul nu ascunde decât creaturi ale nopţii şi numai pericole. Răul însuşi preferă să meargă învăluit în noapte pentru că el nu orbecăieşte niciodată, doar se acoperă mai bine de ochi nepregătiţi care nu ştiu să îi caute prezenţa.

             O uşă scârţâi lugubru şi de afară copacii prinseră să foşnească şi mai tare, parcă avertizându-mă de ceva ce nu vedeam dar vedeau ei. “Ieşi de acolo! Ieşi de acolo”! Nebunii! Din întuneric nu poţi să ieşi decât la lumină, dar când nu mai există lumină… Uşa scârţâi încă o dată, foşentul copacilor se înteţii şi deodată o bubuitură puternică, un tunet sinistru, păru să îi readucă la tăcere. Nu îi mai auzeam. Am privit în faţă, tremurând, şi am văzut umbre strecurându-se, înaintând spre mine. Am început să tremur, transpirat, am simţit sufletul strângându-mi-se ghem în stomac şi iritându-mi pielea, făcând-o parcă să respire, ca o gură care se deschide şi se strânge convulsiv. Fiorii mi se înfigeau în piept, în braţe, smulgându-mi de pe buze gemete neauzite, pe care le doream din ce în ce mai puternice, pe măsură ce umbrele se apropiau de mine. “Ieşi de acolo”! Îmi strigă un copac mai curajos. Doar că din întuneric nu poţi să ieşi decât la lumină, şi când orice speranţă este pierdută…

            Mereu mi-a fost teamă de întuneric şi de locuitorii lui. Umbre diforme, asemenea sufletelor din care se nasc, gata să chinuie, să tortureze, să strecoare în suflet viermele spaimei. De acolo, din adâncul sufletului, îi este uşor să ajungă în măduva oaselor şi să roadă, să roadă, să roadă! Zadarnic îi strigi, transpirat, “ieşi de acolo”, din măduva oaselor spaima nu mai are cum să iasă. Şi din întuneric nu se poate ieşi decât la lumină. Ca o umbră tremurândă pe un zid, diformă şi înspăimântătoare, ca absenţa speranţei. Dar când nu mai există lumină…

Anunțuri

4 comentarii la “Umbre

  1. Tudor spune:

    Cand intunericul ajunge sa fie un refugiu confortabil, atunci sa-ti faci probleme 🙂

    • Nevermore spune:

      Tudor, cred ca mai mult ar trebui sa ne temem de refugiile care degenereaza in viciu, dependenta si/sau obsesie. 🙂

      • Tudor spune:

        Adica sa ne temem de viata 🙂 Nu ai vicii, dependente si/sau obsesii, esti un om fad.

      • Nevermore spune:

        Tudor, atentie, vorbim despre refugii… viciile, dependentele (chiar si obsesiile) pot sa faca parte integranta din noi, dar sa nu devina nici scop unic nici salvare. Iar teama de viata se potriveste multora dintre cei care nu inteleg ca viata e o gluma. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s