Poveste

          Pe Adi îl cunosc de multă vreme. Un tip înalt, solid, cu bărbie pătrată şi cu ochi albaştri-cenuşii. Impulsiv, foarte impulsiv, cu temperament coleric. Pasionat de sport şi suporter înflăcărat al lui Dinamo. Se întorcea de la un meci, într-o seară, mândru că echipa pe care o susţinea din tot sufletul câştigase. În bucuria lor, el şi cel care îl însoţeau, îşi cântau victoria – cântece războinice de stadion, de data aceasta lipsite de vulgaritate. Îi priveam, aşa cum o fac de obicei, cu un soi de admiraţie dispreţuitoare. Este de admirat intensitatea cu care oamenii urmează un crez, consumul sufletesc pus în slujba unei idei, a unei cauze. Dar în acelaşi timp, mi se pare de dispreţuit, de multe ori, că unii uită cu desăvârşire că fotbalul este doar un joc, nimic mai mult.

           Îl cunosc şi pe David – cel care stătea pe o bancă, undeva la vreo douăsute de metri de grupul gălăgioşilor. L-am tolerat mereu cât am fost mici, apoi, mai târziu, am început să îl evit, căutând să îmi ascund antipatia pe care mi-o stârnea. În copilărie plângea din orice şi toţi copiii îi spuneau “pârâciosu’- plângăciosu’ ”. Mereu când ne încăieram, ca nişte copii fără minte ce eram, dacă vreo palmă rătăcită se nimerea pe obrazul lui, totdeauna murdar, începea să strige de parcă fusese bătut cu sălbăticie. Mai târziu, când am mai crescut, i se spunea “Regizorul”, pentru că dacă vedea vreun film la cinematograf mereu îl povestea cu adăugiri proprii născute din imaginaţia lui – bogată, adevărat – având impresia că nimeni altcineva nu îl putea contrazice. De aceea, dar nu numai de aceea, nu îl plăcea nimeni şi deşi părinţii fiecăruia dintre noi ne cereau să îl includem în jocurile noastre, nu o făceam deloc cu plăcere. Când a crescut, David a rămas la fel de fals şi de antipatic, de aceea nici în timpul liceului nici al facultăţii nu a avut prieteni, a fost doar un tolerat în oricare dintre grupurile în care a încercat să intre. Cu toate acestea, nu ştiu cum s-a întâmplat, se mândrea că este prieten cu un rugbist. Nu l-am crezut la început, până când, într-o seară, obrăznicia lui David, devenită proverbială, supără nişte ţigani. A scăpat ieftin, cu câteva palme peste ceafă, cu câteva şuturi în părţile moi ale trupului şi cu multe “vorbe de duh” la adresa mamei. Nu am avut ocazia să ne distrăm prea mult pe seama întâmplării – David a apărut însoţit de rugbistul pe care îl credeam doar scornire, acesta aplicându-le ţiganilor indicaţi o corecţie pe care să nu o uite prea curând. De atunci, obrăznicia lui David ajunsese să nu mai aibă limite, el continuând să alimenteze şi mai mult antipatia tuturor, plângându-se şi numai dacă i se părea că cineva se încruntă privindu-l.

          Am înlemnit auzindu-l că strigă, încercând să acopere scandările grupului care se apropia: “Fi-v-ar Dinamo al dracului”! Aerul păru că împietreşte şi el brusc, netulburat de niciun sunet. Liniştea dură insuportabil de mult şi datorită pacifismului meu – nu proverbial, dar nici închipuit – mi-am dorit ca Adi să îl ignore dispreţuitor. Nu a fost aşa. Omul poate să rabde multe, dar dacă îşi simte sufletul prea călcat în picioare ripostează. “Pe el! Să-l prindem”! Grupul dinamoviştilor se năpusti spre David, cu adevărat ca o haită, apropiindu-se din ce în ce mai mult de el, deşi acesta fugea din toate puterile. Unul dintre urmăritori se împiedică şi căzură pe burtă, cât era de lung. Adi, în urma unuia care era gata să pună mâna pe fugar, aruncă o privire în spate şi strigă: “Îl prindem! Ridică-te, Gheorghe, ridică-te! Ioane, aşa, pune mâna pe el”!

         Se strânseseră roată în jurul lui şi îl priveau cu răsuflări fremătânde şi cu ochi scânteietori. Adi îl ţinea de gulerul cămăşii sfâşiate şi părea că se stăpâneşte să nu îl lovească. Lăsa impresia că gândeşte, că ştie că în scurt timp rugbistul lui David ar fi apărut să împartă din nou dreptatea. Dar nu cred că îi păsa prea mult în acel moment, pe chip i se citea doar dezgustul pe care i-l provoca individul firav din faţa lui, care tremura de frică şi era gata să plângă.

          În locul loviturii de pumn pe care o aşteptau cu toţii, veni întrebarea: “Cu cine ţii, mă, cu cine ţii”?! David dădu impresia că vrea să răspundă. Adi îşi apropie faţa de a lui, îi dădu drumul din strânsoare şi mârâi: “Să nu minţi”! “Cu Steaua”, răspunse David, fără vlagă. “Atunci strigă, îi ceru Adi, haide Steaua, forza Steaua… Strigă cum strigi tu când pui pasiune ca să îţi susţii echipa”. David dădu din cap a negaţie. “Strigă, mă, strigă cum strigi tu acasă”! îl scutură serios Adi. “Nu strig… eu nu strig nici acasă”… bâigui David. Am rămas uimit de ceea ce urmă. Adi îl împinse zdravăn şi îi spuse: “Dispari din ochii mei”! Apoi se întoarse către ceilalţi: “Lăsaţi-l, chiar dacă vine cu rugbistul. Nu îl vedeţi că e vai de Steaua lui”?!

  *

          O glumă simpatică, parafrazând un citat celebru, spune: “Bate şi vei fi bătut”. Dar un proverb vechi, românesc, zice că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Am înţeles că Adi s-a întâlnit cu rugbistul…

Anunțuri
Această intrare a fost publicată în Altele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s